Oroarea de vid. Generațiile ’40,’60

În secțiunile dedicate perioadei 1944-1980 din „Istoria critică a literaturii româneˮ(ediția a II-a, editura Cartea Românească, 2019),domnul Nicolae Manolescu radiografiază debutul și manifestările pandemiei comuniste, dar și brutala bătălie pentru supraviețuire a organismului adolescentin-întârziat al literaturii noastre. O perioadă în care, întronată ca o veritabilă religie politică(Eugen Negrici),ideologia socialistă a falsificat însuși conceptul de evidență socială printr-o realitate utopică și a împins scriitorii postbelici în direcția confecționării unei Realități literare modificate politic : o Lume artificială, impusă și controlată prin decretele dictatoriale ale Cenzurii. Propun să privim aceste mutații prin prisma conceptului de realitate literară/estetică, pe care l-am introdus într-un articol anterior, ca desemnând spațiul literar caracteristic unui autor sau unei generații.

Cu nedisimulată tristețe, Nicolae Manolescu descrie etapele prin care mareea roșie inundă matca modernității, provoacă ruptura conținutului de formă, ne cotropește arta prin speciile „literaturii angajateˮ. Puținele pagini și texte care mai pot fi salvate de sub tălpile obsedantului deceniu par să-și găsească refugiul în capitolul „Supraviețuiri. Vestigii din vremea unei literaturi normaleˮ. Investigația istoricului literar coboară privirea cititorului spre document și spectacolul receptării, cercetarea hermeneutului Manolescu focalizează atenția asupra capodoperei ce produce Realitate estetică, și a formulei nemuririi operei literare. O primă noutate care apare constă în privatizarea definitivă a ideii de Realitate literară. Încadrarea textului în design diacronic se suplimentează cu reprezentarea lui în diacronia unei creații de autor tot mai impunătoare și mai diversă. În al doilea rând, începând de aici, exegetul își consolidează statutul de comentator avizat al evenimentelor și al proceselor cărora le-a fost martor. Pagina sa a rămas vie, percutantă, argumentația, bogată, cedează, sporadic, seducției metaforei, plasticității citatului, ori savorii narării. În stilul și unghiul ampenajului critic sesizăm, uneori, amprente ale „expresivității autorilor comentațiˮ, așa cum autorul însuși descoperea petrecându-se în articolele lui Cornel Regman. Cel mai întunecat capitol al cărții este, probabil, «Literatura „nouăˮ.Generația 40». Deși acul interesului țintește permanent azimutul literarității, fără a se drapa în moralist, domnul Manolescu câștigă aici rolul de observator moral, care constată fără ură și fără părtinire, adică într-un fel rarissim în cultura română, cultivarea planificată a semințelor urii, difuziunea fricii, a falsului, a suspiciunii; odată cu aceasta,„Istoria critică a literaturii româneˮ se transformă, treptat, într-o carte-martor a moralității în literatură. Exegetul descrie, într-un registru care trece de la ironie, la sarcasm și jenă, naufragiul unor debuturi promițătoare în propagandă(la Eugen Jebeleanu, Nina Cassian, Maria Banuș),efectele dogmatismului șablonard asupra farselor bulevardiere ale lui Aurel Baranga, asupra dramelor gorkiene ale lui Horia Lovinescu. Doar poezia lui Nicolae Labiș și parodiile lui Teodor Mazilu par să tatoneze un pas dincolo de cortina de fier coborâtă de Cenzură. Studiile de teorie literară ne întâmpină, la rândul lor, cu o dublă înfățișare – exacte, riguroase, profunde, în zonele neatinse de sociologismul vulgar și de vegetația ideologică(Paul Georgescu, Ovid S. Crohmălniceanu, Paul Cornea).Text după text, narativul primei generații socialiste rotunjește Marele Story al omului nou, care încarnează minciuna istoriografică, imaginată de Roller; un proces de uitare forțată, de mistificare savantă a trecutului, la care contribuie cu însuflețire scriitori talentați, cum sunt Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Eugen Barbu, Titus Popovici. Printre multe altele, comentariul care probează înțelegerea profundă a „moromețianismuluiˮ satului dunărean, panoramarea acestuia în rama „gândirii eticisteˮ a lui Marin Preda, caracterizarea lui Ilie Moromete, rămân antologice. 

O boare ușoară, primăvăratică, schimbă aerul cărții în partea consacrată anilor 1960-70.  Prin zidurile Cenzurii fisurate de scurta „liberalizareˮ, se strecoară răzlețe fire de legătură cu Occidentul și cu Tradiția(Eminescu, Blaga, Barbu, Arghezi).„Istoria criticăˮ expune, aici, o foarte valoroasă cronică a funcționării Cenzurii, ca instituție a controlului literar total; textele care apar acum prin fereastra de oportunitate, provizoriu deschisă, redresează entuziasmul comentatorului; îl regăsim aici pe exegetul modernității noastre literare, încântat să refacă punți tăiate, să exploreze regiuni de noutate stilistică sau lingvistică, sclipitor în trimiteri și în formulă, prudent în verdicte; în interpretarea operei lui Nicolae Prelipceanu, criticul literar își regăsește umorul. 

 Realitatea poetică șaizecistă descrisă în „Istoria criticăˮ pare să prindă viață prin împletirea a două înclinații mentalitare, care au săpat, deunăzi, făgașurile modernității, respectiv ale tradiționalismului, și încearcă acum să își facă loc către scoarța deșertului proletcultist. Recunoaștem, așadar, un vector ascensional, solar, experimentalist, și un impuls descendent, arhaist, care îndeamnă către aprofundarea tradiției. Elanul evazionist, perceptibil  deja în respirația „liricilor înaripate(…)celeste, azurii și fluturătoareˮ din primul val șaizecist, se manifestă tematic, intențional(purismul, elitismul),prin familia simbolică a Aerului, prin versiunile eliberării: ca năzuință metapoetică(la Nichita  Stănescu),ca desprindere, pe filon religios(la Ioan Alexandru, Adrian Popescu, Daniel Turcea),imigrare în reverie, fără bilet de întoarcere(la onirici),sau traseu al reducerii la esență afectivă(la Florin Mugur, Constanța Buzea și Ana Blandiana, pe itinerariul domniei sale „către o limpiditate de chihlimbarˮ- Răzvan Voncu).Curentul opus, htonian, canalizează lirismul înspre matrixul biografic(la Marin Sorescu),„revrăjitˮ, câteodată, livresc(la Petre Stoica, Emil Brumaru, Șerban Foarță). Frecventă, roditoare se dovedește prezența ambelor trenduri în substanța creației aceluiași autor, așa cum se petrece, ilustrativ, în cazul poeziei lui Ioan Alexandru. 

 Unul dintre motivele recurente ale acestei Realități lirice pare să fie Masca, fruct literar al jocului compromis/compensație care marchează sensibilitatea scriitorilor vremii. Anticipată recent în „automistificareaˮ lui Constant Tonegaru, la Radu Stanca, tema disimulării și a lumii-ca-teatru revine parabolic sau în variațiuni autohtoniste, adaptate. În comparație cu Lumea elisabetană, această Realitate poetică este o lume-bâlci, un bestiar medieval(la Florin Mugur),populat cu himerele Ilenei Mălăncioiu, cu hibrizii și făpturile onirice ale lui Mihai Ursachi. Odată cu valul al doilea al anilor ’60, evadarea începe a se degrada într-o rătăcire fără sens prin naționala pădure obscură crescută, parcă, din „confuzia bacoviană viață-moarteˮ, din germinația umid-argheziană eros-thanatos.Visul eliberării pare a se fi spulberat. Moartea „infiltrată în lucruriˮ,„vorace ca o floare de apăˮ(la Cezar Ivănescu),sau violentă, în imaginile etno-gothice ale Ilenei Mălăncioiu, se împrăștie, ca o hemoragie, peste lumea întreagă. 

Eterogenă și lipsită de același declanșator frondeur, Realitatea prozastică păstrează un zgomotul de fond surd și întunecat. Recunoaștem, în continuare, acțiunea axelor conservatorism-dezvoltare în notorietatea realismului etno, „căptușit cu mitˮ și în tendința spre nouveau roman, literatură americană și postbalzacianism.Realitatea (an)istorică a prozei șaizeciste, obținută prin întretăieri(confuzii?)de planuri narative, pe frontiera dintre social și politic, banal-misterios, descriptiv-ficțional, se desfășoară în perspectiva marilor platouri romanești, topografiate liric, unduitoare în bătaia vântului instabilității evenimențiale; din centrul lor se ridică orașul-„labirint suprapopulatˮ-metopolitan,„fără spații videˮ(la Nicolae Breban),încărcat de o „atmosferă sumbră, apăsătoareˮ(la Dumitru Radu-Popescu),bâlciul sinistru a cărui roată temporală macină în gol sau împinge către mitificări faulknerian-marqueziene(la Ștefan Bănulescu),banchet metaforic(la Fănuș Neagu),către luminile autobiografiei(la Radu Cosașu),ori spre acceptarea „politicului ca politicˮ, la autori care, deși înclină către subversiv, continuă să perceapă libertatea ca pe o „amăgireˮ(„Îngerul a strigatˮ),sau ca pe o „necesitate înțeleasăˮ(Alexandru Ivasiuc).Pe străzile acestei lumi, personajele ieșite din tranșeele proletcultismului au parte, în locul fericirii programate, de o existență esențialmente barbară, amorală, îmbibată de „banalitatea răuluiˮ(la Augustin Buzura),de „crima fără pedeapsăˮ(la D.R. Popescu); în locul răfuielii de clasă, ele recrutează acum într-un război freudian de uzură, în care „se pândesc, se vânează ca animalele de pradăˮ(„În absența stăpânilorˮ),atunci când nu defulează violent-anarhic. Nu mai există ieșire din acest carusel mecanic pus în mișcare de„genii maleficeˮde felul lui Moise(la D.R.Popescu),sau Farca(la Nicolae Breban)sub cupola unei utopii negative. Realitatea prozei șaizeciste capturează cititorul așa cum prinde cleiul. 

Aș dori să lărgim puțin raza obiectivului nostru, căci asistăm la o premieră. Scriitorii generației ’60 trăiesc cu temerea de a nu legitima literar o situație socială trucată; timp de peste un deceniu, literatura nu fusese, în principal, altceva decât masca unei alte măști. Tragismul acestei situații transpare chiar în tematizarea condiției de marionetă a omului nou, personaj secundar în piesa absurdă a construirii socialismului. De aceea, arta șaizeciștilor se dorea un act de protest, mai mult sau mai puțin asumat. Purtată prea mult, avertizau ei, masca socială ia forma obrazului pe care îl mistuie, pătrunde în interior, ca un virus(„cenzura devine autocenzurăˮ),transformă convingerile în opusul lor(fenomenul ketman, despre  care vorbea Czesɬaw Miɬosz),consumă sufletul până la depersonalizare. Relevantă, în epocă, poate părea poezia lui Virgil Mazilescu, în care, remarcă domnul Manolescu, până și sentimentele se evaporă, se risipesc în ceața echivocului; poetul pustiit interior, am putea spune, își „joacă sentimenteleˮ vaporizate, își falsifică, prin actul creației, eul intim; el însuși devenea, în consecință, un agent mistificator: triumful absolut al sistemului. Prin descriptivismul emoțional, poeții timpului puneau degetul pe efectele concrete ale comunismului : ștergerea trecutului, a prezentului, dar, mai ales, a identității individului obișnuit, pe care îl amenință cu golirea de sine. În cele din urmă, masca ajunge să acopere un mare vid interior. Cu atât mai mult, cred, ar trebui apreciate ideea și eforturile criticii domnului Nicolae Manolescu și a prietenilor săi : ea încearcă să salvgardeze de la ștergere chiar făptura noastră emoțională particulară și colectivă, ființa noastră estetică. Unui pericol de asemenea calibru, metodele critice de import nu îi puteau răspunde.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *