Optzecismul. Corpul virtual

Apărător declarat al multivalenței fenomenului estetic, domnul Nicolae Manolescu așază un bemol „unității tematice și stilisticeˮ a optzecismului, încorsetării sale „în căsuțe definitiveˮ(Radu G. Țeposu),determinismului literar(Ion Bogdan  Lefter).Tabloul generaționist reușit în „Istoria critică a literaturii româneˮ(editura Cartea Românească, 2019)susține mai degrabă, ideea unei Realități literare eterogene, stratiforme, a cărei înfățișare răzbate, blurat, din oglinda postmodernă, afectată de fermenții conceptuali text / textualism / metatext. 

La primul nivel al Realității literare a anilor 1980-90 ne întâmpină prozaicul cotidian,„realitatea(…)care ar trebui intezisăˮ(Eugen Suciu),care închide artistul într-o colivie emoțională și tinde să îl surghiunească pe insula-carte(Ioan Groșan).De pe solul gri-petrol, pe deasupra căruia flutură pale de melancolie, se ridică florile autoscopice ale liricii feminine: poezia dezabuzat-insurgentă a Elenei Ștefoi, lirismul „de o rece senzualitateˮ al Martei Petreu,„pesimismul fără speranțăˮ al Marianei Marin. Câmpul negru, moștenit, se acoperă, progresiv, de o materie textualist-parodică, de fulguranță oniric-simbolică(Mircea Nedelciu),spirituală(Gabriel Chifu),geometrizată,împreună cu care compune scena unei lumi-teatru interșanjabile(Horia Gârbea),un tărâm „pe cât de real, pe atât de misterios, în care se petrec întâmplări firești și, totodată, extrem de ciudateˮ(Călin Vlasie).Încântați de orizonturile interioare libere ale fanteziei, scriitorii-exploratori organizează acum pe pagină nunta genurilor și a speciilor, jocurile diferenței și ale virtuozității meșteșugărești, trec, fraudulos, frontiera clișeului în toate direcțiile. Ca rezultat, erotica optzecistă apare când „sumbră, mai degrabă frustratăˮ,când „îndrăzneață anatomicˮ, sau înfășurată pe vinilul melosului „tandru, sfâșietor, comic și sarcasticˮ, al trubadurului care ajunge să „se căineze(…)ca un Conachi în blugiˮ(Femeie, femeie, femeie).Reciclarea constantă a strategiei și a tehnicilor auctoriale ascunde, de fapt, un traseu complicat al „limpezirii artisticeˮ, pe care criticul îl decriptează la Ioan Moldovan, în evoluția epicii lui Ștefan Agopian, în poetica lui Ion Stratan, în care ființa literarității năzuiește să „iasă treptat din cuvinteˮ(Ieșirea din apă).Intuiția lui Nicolae Manolescu și a lui Radu G. Țeposu introduc concretul livresc al personajelor în ecuația dezvoltării romanului. Asemănător cuvintelor, care, în poezie, capătă formă, materie lirică și încep să „își vorbească autorulˮ, eroii prozei se eliberează din totalitarismul naratorial(la Mircea Mihăieș, precum la Raymond Chandler),intră într-un dialog egalitar cu părintele lor(la Matei Vișniec, Ion D. Sîrbu),dacă nu cumva se autonarează – ori „au și citit romanele din care fac parteˮ(la Alexandru Ecovoiu). În „Lumea personajuluiˮ cititorul însuși se supune riscului de a fi absorbit,ca „instanță eticăˮ, într-un proces de trialog literar(Vasile Popovici).

În cele din urmă, Realitatea sintetică a metatextului se adâncește, își proclamă autonomia, își capturează irevocabil creatorul și lectorul într-un Vis literar cu ochii deschiși, un „continuum real-halucinațieˮcărtărescian care curbează spațiul și timpul după arcurile  Universului holografic(David Bohm, Karl Pribram, Michael Talbot):„Acum, tu ești o superstiție, o hiperrealitate cu zeci de miliarde  de fețeˮ(Femeie, femeie, femeie).Iluminată din culise de ideea multidimensionalității(Sam McLaughlin),de neoanele hipertextului,„geometria neeuclidianăˮ a romanului „Solenoidˮ pare că „nu reflectă, pur și simplu, realitatea noastră în trei dimensiuni, ci edifică o alta, în patruˮ.

 În același timp, nostalgia cărtăresciană a Unității debordează întreprinderea refacerii întregii noastre istorii literare(„Totulˮ),și aspiră la redefinirea simbolică a corpului, ca esență umană eternă, ca metaforă vie a Ordinii estetice pierdute.Deși nu este singurul scriitor preocupat de senzorial, de organic, Mircea Cărtărescu le majorează prețul.În „Solenoidˮ,remarcă Nicolae Manolescu,„biologia ocupă centrul realității scriitorului, universul întreg fiind o rețea nesfârșită de organe, vase sangvine, ganglioni, celule, fetuși, creiereˮ. Din stadiul de vis conștient, textul literar se transformă, la limita generației, într-un organism postmodern, un corp holografic viu, care respiră laolaltă cu creatorul său antum sau postum, un solenoid, adică„un fenomen natural capabil a provoca levitațiaˮ.Cartea, prin „pânteculˮ căruia rătăcește naratorul-personaj, și pe care o scrie din interior(„Orbitorˮ),detronează,„omul natural și deopotrivă metafizicˮal lui Alexandru Mușina din centrul Realității terțiare multicentrice, pulsatile, plurivalente.

Similar celei anterioare, exegetica optzecistă conferă substanță, creează structură, face posibilă Realitatea literară a timpului. Dintre producțiile criticilor care evoluează în arenă, domnul Manolescu le distinge pe cele ale șaizeciștilor, lucrările lui Dan C. Mihăilescu, Radu G. Țeposu, Mircea Mihăieș, Alexandru Cistelecan și Ion Bogdan Lefter, contribuțiile istorice ale lui Mircea Scarlat și Ion Simuț. După 1990, în genul critic excelează Răzvan Voncu(„cel mai important istoric literar al generației 2000ˮ, ale cărui opere „se citesc cu plăcere, nu numai cu folosˮ),dar și Daniel Cristea-Enache(„cronicarul literar al generației 2000ˮ,remarcabil prin calitatea analizei, consecvență, curajul verdictului).În domeniul eseului, autorul îi evidențiază pe Nicolae Steinhardt, Marta Petreu, Horia-Roman Patapievici, Adriana Babeți-care scrie „o eseistică foarte personală, cu inserturi epice, jurnale intime sau amintiriˮ.„Monumentalăˮ este atributul cu care Nicolae Manolescu descrie   „Ulysses,732ˮ(Mircea Mihăieș, 2016),„un roman al romanului și o critică a textuluiˮ, redactat cu un „extraordinar talent de prozatorˮ.„Istoria criticăˮ are meritul de a se raporta și la viața literară de după 1989, puternic modificată de schimbările de paradigmă tehnologică, civilizațională, generațională. Sunt vremuri în care literatura confesivă ne aduce, prin zăpada unor destine zdrobite, crâmpeie discrete de umanitate – dar și anii apariției unei generații privite ca o „imensă decepțieˮ, ce pare să. promoveze pe net o „literatură egoistă și egocentricăˮ, superficială, autosuficientă.

Revenind la rolul de teoretician literar, domnul Manolescu dedică ultimele secțiuni ale cărții istoricului edițiilor, spinoasei probleme a „selecțieiˮ autorilor(„Epilogˮ),ridică,în „Postfațăˮ un  elogiu istoriei și criticii estetice, ca și „cale regală a cunoașterii de noi înșineˮ,coagulant social și „punte de trecere între mentalitățiˮ, amenințate de norii întunecați ai  politicilor corect-nivelatoare.

Ajunși la capătul călătoriei noastre, ni se impun câteva concluzii. Fără îndoială, calitățile acestui tratat, fundamental pentru cultura română, sunt numeroase. Aparte de originalitatea metodei, de virtuțile științifice și artistice ale unei opere de proporții,,„Istoria criticăˮ consolidează, indirect, tiparul operei literare estetic valide, al criticii responsabile, profesioniste, luminate de intenție morală și pedagogică. Nicolae Manolescu portretizează cu umor și substanță, panoramează în varii contexte, deschide trasee blocate, deduce efecte, trimite spre arii culturale întinse ; abordând cultura noastră mutilată,  domnia sa ne compune o carte-martor a moralității și ne desface resorturile Cenzurii. Jocul dialectic al apetențelor noastre spre tradiționalism / modernizare ne creionează, în subtext, un portret mentalitar românesc

Privită cu atenție,„Istoria criticăˮ își dezvăluie miezul conceptual viu, operant, anume  dansul unificator al complementarilor într-un continuum. Probele sunt multe. Așa cum observam deunăzi, metoda metacritică brevetată aici se aplică prin dualitatea critică-istorie literară(a cărui procesualitate am ilustrat-o prin modelul dublu helix, corespondent al noțiunii dinamice de canon),și prin jocul simetric al perspectivelor : alternativ, interesul autorului se comută de la axa clasicist-„apolinicăˮ,care reprezintă istoria literară ca pe un lanț cronologic al împlinirii Tradiției – spre axa hermeneutică,„lucifericˮ-postmodernă, răsturnată dinspre prezent spre trecut, care extrage diferența specifică. În timpul unificat(clipa)re-lecturii, răsucirea interioară a gândirii criticului-istoricului literar amplasat în nucleul modelului helix realizează actul subiectiv al identificării-diferențierii esențelor textuale, și îi imprimă lectorului o rotație paideică spre sine;(re)lectura criticului se transformă în auto-lectura cititorului. 

Complementaritatea caracterizează, de altminteri, și relația dintre straturile istoriei noastre literare, al căror specific estetic, scos la iveală dintr-un unghi sincronic, diacronic, paradigmatic sau al factorului de receptare, le transformă în Realități suverane: medievalitatea, premodernitatea, modernitatea,contemporaneitatea.Anatomic vorbind, fiecare dintre ele se construiește pe valori estetice perene, cărora sistemul de așteptare al epocii, gustul și spiritul timpului, curenții destinului istoric, le primenesc, necontenit, semnificația; cu toate că ne arată fără încetare fețe noi, valorile rămân, în eternitate, identice cu sine. De fapt, Realitățile literare iau ființă prin conlucrarea a cel puțin două tipuri de complementaritate : cea dintre scriitor-critic literar(cel de al doilea este chemat să sintetizeze grăuntele autenticului din Realitatea creată de autor, pe care care îl așază la locul lui în peisajul Realității colective, care îi conferă reziliență la timp), respectiv dualismul limbaj-scriitură, în bandă Mobius.

Realitățile literare nu ar trebui înțelese ca orizonturi închise, capsule temporale într-o istorie moartă. Ele își măresc încontinuu volumul, odată cu sofisticarea comentariului, a teoriei literare și descoperirea ineditului istoric, care îi alimentează, totodată, viteza fusului interpretării.Devenirea noastră literară cuprinsă în „Istoria criticăˮ ne apare, așadar, ca un multivers intercondiționat, holonic(Ken Wilbur),o sferă vie, alcătuită din Realități literare succesive(dar semnificând mai mult decât suma lor),între care se mișcă spirala modelului helix ; un desen potrivit ar fi cel al arborelui nemurit de Paul Claudel, care crește, concomitent, în rădăcini și în tulpină(Vasile Spiridon).Capodopera domnului Nicolae Manolescu nu ne propune să escaladăm promontoriul unui finis terrae, ea ne pune la dispoziție priveliștea panoramică a expansiunii literaturii în interiorul sferei culturii universale.Poate că sistemul de referințe sociologice, culturaliste, etc. ale conceptului de evoluție canonică ar putea fi puse în legătură cu conceptul istoriei deschise, impus de Răzvan Voncu? Ar putea exista, oare, o legătură între axele diacronic/sincronic, cu emisferele Est și Vest ale sufletului românesc? Ce mai înseamnă,astăzi,Frumosul literar? Oferindu-ne această carte de excepție, domnul Nicolae Manolescu ne lasă să ne răspundem singuri.   

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *