Aceste aclamații îi compară pe împărăteasa văduvă și pe fiul ei de 16 ani cu Constantin I, primul împărat roman care a îmbrățișat creștinismul, și cu mama sa, Elena, care la începutul secolului al IV-lea a descoperit adevărata Cruce, pe care fusese răstignit Iisus. Noul Constantin și noua Elena din secolul al VIII-lea sunt asemuiți cu sfinții Bisericii Ortodoxe, prăznuiți anual pe 21 mai. La fel cum Constantin I prezidase Primul Sinod Ecumenic din 325, desfășurat tot la Niceea, Irina a preluat conducerea acestei ultime sesiuni, pentru a sublinia rolul ei conducător în restabilirea valorii icoanelor. Dar ea era femeie. Intrase în familia imperială prin căsătorie și adoptase statutul de conducător bărbat în perioada în care fiul ei era minor, iar mai târziu avea să-și asume controlul unic asupra imperiului, după ce el a ajuns la vârsta majoratului și a încercat să conducă pe cont propriu.
După eforturi care au durat douăzeci și opt de ani, Irina nu a reușit să repună în drepturi cultul icoanelor. În schimb nepoata ei, Eufrosina, avea să joace un rol esențial când fiul ei vitreg, Teofil, urma să se căsătorească, la vârsta de 16 ani. Și-a îndeplinit rolul matern de a-l ajuta să-și aleagă o consoartă. Dintre cele șapte candidate, Teofil a ales-o pe Teodora și, „de față cu întregul senat, i-a dăruit un inel de aur care marca logodna imperială. Imediat după aceea, doamnele de onoare ale împărătesei Eufrosina… au luat-o și s-au ocupat de ea cu toată cuviința, eticheta și respectul cuvenite. Douăzeci și două de zile mai târziu, Teodora a fost încoronată împreună cu împăratul Teofil… în preasfânta și străvechea biserică a Sfântului Ștefan întâiul-mucenic din Daphne.”
După doisprezece ani, în 842, Teofil a murit la vârsta de 29 de ani, lăsând în urmă pe Teodora cu fiul lor Mihail, în vârstă de doi ani. Împărăteasa a hotărât să-i apere dreptul la moștenirea tronului tatălui său. Supusă criticilor de ascetul Simeon, care fusese persecutat de Teofil, Teodora i-a răspuns: „De vreme ce ai tras această concluzie, stai departe de mine. Pentru că așa cum mi-a transmis și am învățat de la soțul meu, voi domni cu brațul ferm. Vei vedea.” Și un an mai târziu, avea să restabilească venerarea icoanelor. Teodora este preamărită ca sfântă pentru această faptă, comemorată drept „Triumful Ortodoxiei”. În acest fel, nora nepoatei Irinei a repus în drepturile lor depline imaginile religioase ale Bizanțului. A menținut și controlul asupra puterii imperiale în următorii doisprezece ani, până când fiul ei Mihail a ajuns la vârsta la care să conducă în nume propriu.
Aceste trei văduve au exercitat puterea imperială și au schimbat cursul istoriei imperiului în manieră intenționată, deliberată și coerentă. Irina, Eufrosina și Teodora au deținut autoritatea și influența la Bizanț, în ultimul sfert al secolului al VIII-lea și în prima jumătate a celui de-al IX-lea, ca soții de împărați: Leon al IV-lea (775-780), Mihail al II-lea (820-829) și Teofil (829-842). Nu este vorba de susținerea personală a cultului icoanelor. Mai întâi Irina și apoi, categoric, Teodora au revenit la venerarea icoanelor după două perioade de distrugere oficială la care au fost supuse. Eufrosina a jucat și ea un rol esențial, stabilind legătura dintre celelalte două împărătese. Contribuția ei cea mai semnificativă constă în transmiterea recunoașterii îndatoririlor funcției imperiale și susținerea răspunderilor dinastice în condiții vitrege. În calitate de nepoată a unei strălucite împărătese și de soacră eficientă a alteia, Eufrosina a făcut dovada unei continuități fără egal a puterii la feminin. Rolul ei de intermediere dintre două conducătoare iconodule cât se poate de bine cunoscute este cu atât mai semnificativ cu cât a reușit să rămână ascuns aproape în întregime. Sursele contemporane ei nu i-au recunoscut importanța și s-a bucurat doar rareori de atenție în analiza istorică.
Cooptarea prin căsătorie în dinastia conducătoare le-a asigurat acestor femei o legătură specială cu autoritatea omniprezentă a domnitorului bizantin, în primă instanță prin intermediul soților lor, iar mai târziu prin fiii pe care i-au avut. Ca văduve, au continuat să poarte purpura imperială și au găsit și modalități suplimentare să influențeze cursul evenimentelor. Nu erau singure, primeau ajutor din partea bărbaților în eforturile lor. Ele au reușit cu adevărat să restaureze o ordine profund patriarhală și s-au dovedit păstrătoarele ei cele mai autentice. Dar realizarea lor comună s-a bazat pe folosirea cu agerime a resurselor imperiale, a aptitudinilor politice și a angajamentului ferm în vederea conservării rolului icoanelor creștine. Din câte se pare, nu există vreun alt exemplu asemănător: trei generații de împărătese care s-au pus în fruntea unei mișcări care, datorită lor, a căpătat o identitate deplină și care a și reușit pe deplin, deși șansele lor erau minime.
