Pe agenda marilor dezbateri publice, problematica educației rămâne de o stringentă actualitate atât în spațiul social românesc, cât și în cel global, analizat din perspectiva unui învățământ universal, sistemic, interconectat la nivelul țărilor care admit importanța majoră a acestui domeniu într-o societate. Educația nu trebuie înțeleasă însă ca o preocupare exclusivă a specialiștilor, ci a oricărei persoane interesate de scopurile și sensul ei, preferând să renunțe la confortabila ipostază de observator, pentru a se implica, prin gândire sau acțiune directă, în descoperirea celor mai potrivite formule educaționale, menite să contribuie la afirmarea nesfârșitelor resurse interioare ale omului.
Acesta este cazul gânditorului Jacques Maritain, care s-a dedicat, printre altele, cercetărilor asupra procesului de formare a copiilor și adolescenților, sistematizând o viziune integratoare prin concepția și modul de abordare a fenomenului. Volumul său, O filosofie a educației, recent apărut la Editura Spandugino & Zeta Books, în traducerea Mirunei Tătaru-Cazaban – care ne propune, totodată, o foarte atentă și minuțioasă postfață –, este o carte cristalizată treptat. Ediția din 1969, aflată la baza actualei traduceri, se constituie din patru conferințe susținute de Jacques Maritain în 1943, la Universitatea Yale, focusate asupra perspectivei americane, cărora li s-au adăugat mai târziu, în 1959, două eseuri, dintre care unul privitor la școala publică din Franța.
În prefața volumului, Guy Avanzini discută despre contextul mai larg în care s-au conturat reflecțiile lui Maritain, diagnosticând o suită de puncte nevralgice asupra cărora trebuie meditat cu stăruință: eșecul legilor educației din Franța, pierderea încrederii în școală și în finalitățile ei, apariția unor sisteme divergente (sociale, politice etc.) care macină din interior societatea, pulverizând orice speranță de consens și comuniune, confuzia privind scopul educației și, de aici, criza educației: „Jacques Maritain este martorul îngrijorat al acestui context, faţă de care crede că are, în cele din urmă, datoria de a reacţiona. A ezitat îndelung, temându-se că propunerile sale, vechi de mai bine de un deceniu, adresate cititorilor americani şi referindu-se, în plus, la Sfântul Toma, nu ar fi deloc susceptibile să se aplice într-o situaţie aparent foarte diferită. Totuşi, el consideră că reflecţiile întemeiate pe raţiune şi raportate la adevăr comportă o aplicabilitate care depăşeşte contextul lor inițial” (p. 11).
Primul capitol, intitulat Scopurile educației, fixează, poate, cea mai importantă aserțiune, nucleul acestei filosofii de sorginte umanistă: în centrul educației se află omul. Ni-l putem imagina situat în miezul unei mulțimi de cercuri care se intersectează, fiecare purtând un semn distinctiv (epocă, țară, categorie socială etc.). Dincolo de toate aceste categorii ce-i definesc condiția, educația trebuie să urmeze calea cea mai dificilă, aceea de a-l ajuta să devină ceea ce este. Prin natura lui, omul se deosebește de celelalte specii, fiind dotat cu o capacitate nelimitată de cunoaștere, dar are nevoie de experiența istorică a omenirii pentru a progresa intelectual și moral. Parcursul se poate dovedi însă deosebit de sinuos, presărat cu obstacole și căi de acces minate de concepții vetuste, din ale căror eșecuri nu s-au desprins nici până astăzi concluziile judicioase. Astfel, Jacques Maritain identifică șapte erori semnificative cu privire la educație: ignorarea scopurilor, formularea unor idei greșite despre scop, pragmatismul, sociologismul, intelectualismul, voluntarismul și certitudinea că totul se învață. Felul în care explorează fiecare eroare în parte, cu răbdare și printr-un raționament fără fisură, dezvăluie un stil cuceritor, structurat pe o succesiune de premise puternice, ancorate în concepțiile marilor gânditori asupra educației, din Antichitate și până în timpurile moderne.
Referindu-se la prima eroare, Maritain notează că, dacă mijloacele precumpănesc asupra scopurilor, raportul dintre acestea va suferi un dezechilibru. Accentul trebuie să rămână constant asupra scopului: „Educaţia este o artă, şi anume una deosebit de dificilă. Totuşi, ea aparţine, prin natura ei, domeniului moralei şi al înţelepciunii practice. Educaţia este o artă morală (sau mai degrabă o înţelepciune practică în care se întrupează o artă anume). Or, orice artă este un elan dinamic spre un obiect care trebuie realizat, cu alte cuvinte, spre scopul acesteia” (p. 21). Pentru evitarea celei de-a doua erori, consideră că educația trebuie să circumscrie interogația fundamentală despre om, iar ideea ontologică, filosofico-religioasă, să prevaleze înaintea celei pur științifice, tributare într-un fel determinismului, întrucât există ceva unic în fiecare copil, reperabil prin simțul natural al celor din jur. Ideea creștină despre om reprezintă pânza freatică, firul nevăzut care asigură comunicarea într-o societate. Persoana umană, dincolo de existența ei fizică, este o ființă înzestrată cu suflet, în sens aristotelic, cu „un intelect supra-material, şi pe care creştinismul l-a descoperit ca fiind locul în care sălăşluieşte Dumnezeu, destinat vieţii veşnice” (p. 27). Este un microcosmos ai cărui poli, personalitatea și individualitatea țin de umanitatea sa. Dacă obiectul educației urmărește formarea omului ca persoană și transmiterea moștenirii spirituale a civilizației, atunci libertatea interioară, cucerită prin inteligență, este cheia perfecțiunii umane.
A treia eroare, pragmatismul, ar pune într-un con de umbră potențialitățile sociale ale persoanei, intensificând, în schimb, raportul dintre praxis, acțiune, și gândire: „această teorie pragmatistă a cunoaşterii, care trece de la filosofie la pedagogie, nu poate deloc să producă în spiritele tinere altceva decât un scepticism şcolar” (p. 33). La fel de nociv poate deveni sociologismul, cea de-a patra eroare, întrucât educația pentru comunitate nu trebuie să fie linia dominantă, ci o consecință a celei pentru formarea omului. Avem nevoie de experiență, dar „fără perspectiva provenită din idee, fără puterea de abstractizare şi lumina inteligenţei, experienţele cele mai surprinzătoare nu sunt de niciun folos omului, aşa cum nu sunt nici culorile frumoase în întuneric” (p. 36). Într-o pasionantă pledoarie pentru lectura cărților, Maritain afirmă: „mijlocul cel mai bun de a nu fi livresc este de a fugi ca de ciumă de manuale şi de text‑books, chiar şi de manualele de cunoaştere experimentală, şi, în schimb, de a citi cărţi, de a le citi cu pasiune şi aviditate […] Nefericit este adolescentul care nu cunoaşte bucuriile spiritului şi nu este entuziasmat de bucuria de a cunoaşte şi de frumuseţe, de pasiunea ideilor şi de experienţa însufleţitoare a primelor iubiri, a deliciilor şi marilor înălţimi ale înţelepciunii şi poeziei” (pp. 36–37).
Intelectualismul – a cincea eroare – este combătut în toate forme prin care se manifestă, de la educația ca „abilitate dialectică sau retorică” până la înclinația spre specializarea tehnico-științifică. Rădăcinile celei de-a șasea erori, voluntarismul, au fost sădite, nu întâmplător, în epoca lui Schopenhauer, când voința atotputernică a preluat controlul asupra inteligenței, cu consecințe dintre cele mai nefaste pe scena istoriei. Maritain observă că trebuie să existe un echilibru, o dreaptă măsură, căci voința, atunci când se conectează la conștiință, devine indispensabilă în alegerea a ceea ce este bun și drept. Cât privește a șaptea eroare, derivată din concepția sofistă, trebuie subliniat că virtuțile morale și înțelepciunea nu pot fi incluse în programa școlară: „Cu toate acestea, nici intuiţia şi nici iubirea nu sunt materii de învăţare ştiinţifică şi de predare, ci sunt dar şi libertate” (p. 45). Educația din școală continuă întreaga viață, fortificând – sau nu – inteligența, dragostea pentru adevăr, educația morală, formarea caracterului: „Singura influenţă dominatoare în şcoală şi în universitate trebuie să fie cea a adevărului şi a realităţilor inteligibile, a căror putere iluminatoare obţine doar prin virtutea ei, şi nu în virtutea autorităţii umane sau a formulei magister dixit, asentimentul unui «spirit deschis», dispus să se pronunţe într‑un mod sau altul «despre credinţa în evidenţă»” (p. 47).
Cel de-al doilea capitol, Dinamismul educației, prilejuiește o amplă analiză a factorilor dinamici ai educației, respectiv mintea elevului și arta profesorului. Pornind de la concepția lui Platon din Phaidon, Jacques Maritain consideră că învățarea se află de la început în sufletul omului, iar profesorul este chemat să o „trezească”, să-i stârnească elevului interesul pentru cunoaștere. Regăsim aici una dintre ideile la care filosoful francez va reveni contrapunctic, și anume că educația se asemănă arta medicală: materialul cu care lucrează este viu, iar în fiecare om există un principiu vital pe care profesorul trebuie să-l ajute să se activeze. Pedagogii moderni – Pestalozzi, Rousseau și Kant – au descoperit, la rândul lor, acest principiu vital care imprimă o dinamică interioară minții, însă concepția lui Maritain aduce în plus tocmai factorul dinamic al influenței morale a profesorului, căruia primii nu-i recunosc eficiența. De aceea, trebuie încurajate cinci „dispoziții fundamentale”, în sensul eliberării energiilor bune: iubirea de adevăr; dragostea de bine și de dreptate; simplitatea și deschiderea față de existență (a exista cu plăcere); respectul pentru munca bine făcută, spiritul cooperării. În acest punct, se profilează și alte reguli importante ale educației, printre care se regăsește preocuparea pentru interioritate, pentru înclinațiile preconștiente (care au fost subminate multă vreme de concepția raționalistă și de psihologia carteziană). Pentru Maritain, preconștientul este „cerul sufletului”, locul aspirațiilor naturale și al creativității. Iată un superb pasaj în care se arată cum educația cere, din partea profesorului, o atenție sporită la vitalitatea interioară a copilului, pentru eliberarea puterii lui intuitive și a vederii interioare: „Înainte de a-l învăţa pe un elev regulile stilului bun, să-i spunem mai întâi să nu scrie nimic care nu i se pare cu adevărat frumos, oricare ar fi rezultatul. De la primul contact cu matematica, fizica sau filosofia, să avem grijă ca studentul să perceapă în mod real fiecare etapă a celei mai simple demonstraţii matematice, oricât ar dura lucrul acesta – şi să înţeleagă, cu adevărat, în laborator pe ce căi logice enunţurile fizicianului provin din experienţă –, să se angajeze intens, prin însăşi anxietatea spiritului său, în primele mari probleme filosofice şi, după aceasta, să vadă cu adevărat soluţia. Cerându-i să citească o carte, să-l stimulăm să întreprindă o adevărată aventură spirituală şi să întâlnească, pentru a fi în contact cu ea, lumea interioară a unui om, în loc să parcurgă în grabă o colecţie de fragmente de gândire şi de opinii moarte, văzute din afară şi cu o indiferenţă plictisită, după obişnuinţa oribilă a atâtor victime a ceea ce numim «a fi informat»” (p. 69).
Învățământul este menit să întărească unitatea interioară a omului, susține Maritain, să descopere armonia dintre homo faber și homo sapiens, să deschidă calea spre înțelepciune, chiar dacă ea se constituie treptat, prin mici partituri asimilate progresiv, și să elibereze inteligența prin rațiune, fără a o încărca inutil. Pentru aceasta, programa ar trebui să cuprindă materii care pun accentul pe cunoaștere (studiu) și pe exercițiu (joc). Însă studiul se află deasupra categoriei jocului, care rămâne deschis mai degrabă intuițiilor perceptive. Două categorii ale studiului se disting în mod deosebit: pe de o parte, domeniul „artelor pre-liberale” (gramatica, logica, studiul limbilor, istoria și geografia), pe de altă parte, domeniul „artelor liberale”, conform listei septenare a Evului Mediu.
Disciplinele umaniste și educația liberală constituie nucleul unui întreg capitol al cărții, unde se structurează stadiile educaționale, de la învățământul elementar („rudimentele”) și educația secundară (studiile umaniste) până la studiile superioare. Cunoașterea oferită la primul nivel e diferită de cea pe care o au adulții: „Universul copilului este universul imaginaţiei – al unei imaginaţii care evoluează treptat spre viaţa raţională. Cunoaşterea care trebuie să-i fie oferită copilului este o cunoaştere în stare de legendă şi de istorie care trebuie povestită, o percepere imaginativă a lucrurilor şi a valorilor lumii” (p. 87). Categoria călăuzitoare este frumusețea, capabilă să creeze o atmosferă mentală propice dezvoltării unui copil. Cât privește disciplinele umaniste la care are acces adolescentul, acestea se introduc într-un stadiu de trecere spre vârsta adultă: „Atmosfera mentală a adolescenţei trebuie să fie cea a adevărului, care trebuie cuprins în elanul primei descoperiri” (p. 88). Importantă este înțelegerea semnificației științei și artei, a adevărului pe care îl comunică, a frumuseții pe care acestea o transmit. În structurarea unei programe ideale, Maritain se inspiră din principiile filosofiei aristotelică și ale celei tomiste, incluzând aici și studiul teologiei.
La rândul lor, studiile superioare sunt rezervate înaltelor școli profesionale și tehnice (vizând înalta specializare) și universității („specializarea intelectuală și cunoașterea universală”): „De universitate ţine domeniul ştiinţelor speculative, al artelor liberale, al cunoaşterii dezinteresate a naturii, a omului şi a realizărilor culturii care eliberează spiritul prin adevăr sau frumuseţe. Găsim aici imensa armonie a activităţii libere a spiritului – matematica, fizica, chimia, astronomia, geologia, biologia, etnologia, sociologia, preistoria, arheologia, istoria, limbile şi literaturile vechi şi moderne, filologia, poezia din toate timpurile şi din toate ţările” (p. 109). Celor două forme instituționale de bază, le adaugă institutele de cercetare complementare și „școlile vieții spirituale” sau „școlile de înțelepciune”, spații de reculegere în comuniune și contemplație, răstimp în care se poate explora tezaurul de gândire al marilor autori spirituali. Maritain ne surprinde cu o mărturisire tulburătoare, ce relevă adevărata măsură a preocupării sale față de tineri: „Îmi plac tinerii de astăzi şi îi respect, dar îi privesc cu un straniu sentiment de angoasă. […] Au un fel de candoare încrezătoare care îţi rupe inima. La o primă privire, par să se afle foarte aproape de bunătatea naturii, aşa cum o visa Rousseau. Pentru că sunt, fără îndoială, buni, generoşi şi liberi şi dau dovadă, atât în acţiunile nobile, cât şi în cele imorale, de un fel de puritate care seamănă cu inocenţa păsărilor şi a căprioarelor. În realitate, ei se află chiar în momentul în care structurile existente ale tradiţiei morale şi religioase au fost dispersate şi în care omul continuă să se joace cu moştenirea sa” (p. 117).
Cerințele prezentului și ale viitorului se întrepătrund cu educația pentru un „umanism integral” – un concept dezvoltat într-un alt volum remarcabil al lui Jacques Maritain. Dacă lumea va depăși actuala etapă a dezumanizării, arată autorul, va pătrunde într-o nouă epocă, caracterizată prin coagularea unei relații între eul individual și cel social. Atunci când se prefigurează o stare de criză, în orice domeniu al vieții, educația trebuie să reziste, păstrându-și intacte esența și scopurile, în spirit umanist, fără a prelua poverile suplimentare provocate de disfuncțiile societății. De aceea, statul este chemat să sprijine sistemul educational, respectându-i însă libertatea. Printre amintitele poveri suplimentare, Maritain enumeră criza moralității, nevoile comunității politice, criza civilizației și pericolul tehnocrației. Pentru evitarea primei sarcini, recomandă învățarea principiilor morale în școală: „Ceea ce contribuie mult la virtute este iubirea: întrucât obstacolul fundamental pentru viaţa morală este egoismul, iar cea mai profundă aspiraţie a vieţii morale este aceea de a fi eliberat de sine însuşi; şi doar iubirea, ca dăruire de sine, este capabilă să înlăture acest obstacol şi să ducă la împlinire această aspiraţie” (p. 126). Iubirea ca dar, iubirea lui Dumnezeu, nu poate însă face obiectul învățării, de aceea sunt deopotrivă de importante toate sferele educaționale, începând cu cea a familiei, ca oază de tandrețe și stabilitate.
În plan social, libertatea obținută incumbă, la rândul ei, obligații și responsabilități corelative, dar și necesitatea acceptării autorității publice, cu condiția ca aceasta să fie autentică, și nu constrângătoare. Criza civilizației a fost provocată tocmai de tarele ideologice ale secolului al XX-lea și de absența unei „filosofii a vieții și a societății”, menite să ferească omenirea de tentațiile totalitarismelor. Criza educației este simptomul cel mai acut al acestei crize a civilizației. Evenimentele din Franța, din mai 1968, cărora Maritain le dedică un capitol special în completarea conferințelor sale americane, pun un diagnostic îngrijorător lumii desfigurate de haosul provocat într-o societate în care se fac resimțite neantul credințelor, pierderea încrederii în adevăr, absența oricărei rațiuni de a exista, exacerbarea răului metafizic.
Observațiile din capitolul Perspective tomiste asupra educației sunt revelatoare. Îmbrățișând această orientare, Maritain notează că perspectiva Sfântului Toma de Aquino se opune sistemelor filosofice pe care se sprijină educația progresivă, dar acceptă preocuparea acestora pentru resursele interioare ale copilului. Dacă empirismul neagă specificul rațiunii în favoarea experienței senzoriale, filosoful francez afirmă contrarul, și anume că simțurile omului sunt pătrunse de rațiune, căci omul este deopotrivă trup și spirit, iar calea spre intelect trece prin simțuri. Într-o ierarhie a valorilor, „Iubirea, care Îl iubeşte pe Dumnezeu şi îi cuprinde pe toţi oamenii în chiar această dragoste, este virtutea supremă” (p. 153). Procesul educational ar trebui să se concretizeze ca instruire prin contemplație sau prin probleme, căci agentul principal este elevul, cu natura sa în care se deșteaptă progresiv energiile intelectuale. Pentru construirea unei relații armonioase între școală și societate, Maritain consideră că formarea pentru viața morală poate fi susținută prin marile texte de înțelepciune, ce deschid calea spre adevărul despre Dumnezeu și dintr-o perspectivă intelectuală.
Nu întâmplător, educației creștine îi este dedicat un întreg capitol ce sondează principiul unității substanțiale dintre trup și suflet: „educaţia creştină […] se străduieşte să dezvolte, atât cât este cu putinţă, energiile şi virtuţile naturale, deopotrivă intelectuale şi morale, împreună cu virtuţile infuze care le dau viaţă, dar se bazează mai mult pe har decât pe natură; vede în om tendinţa către desăvârşirea iubirii, în pofida tuturor paşilor greşiţi şi a erorilor posibile, ca şi a fragilităţii înseşi a naturii sale; îl vede rugându-se să nu fie pus la încercare şi conştient de toate eşecurile sale, dar, în acelaşi timp, tot mai profund şi mai deplin îndrăgostit de Dumnezeul său şi mai unit cu El” (p. 84).
Nu ne-am propus să epuizăm, în cronica de față, întreaga bogăție de idei din care se nutrește concepția filosofică despre educație a lui Jacques Maritain. Am schițat doar câteva repere ale acestei cărți extraordinare, mai actuale ca niciodată datorită principiilor filosofice eterne pe care se sprijină viziunea ce așază omul – și formarea sa ca om – în centrul tuturor preocupărilor noastre. Devine, prin aceasta, o lectură indispensabilă pentru toți profesioniștii și cercetătorii din domeniul educației implicați în procesul elaborării politicilor educaționale. Dar și pentru orice cititor preocupat de viitor, de acea virtualitate în care se vor vedea – dacă structura de bază este temeinic așezată conceptual și practic – roadele educației de astăzi.
Jacques Maritain, O filosofie a educației, traducere și postfață de Miruna Tătaru-Cazaban, prefață de Guy Avanzini, Editura Spandugino & Zeta Books, București, 2022, 256 p.
