Despre naționalismul creștin și antidotul hristic

Academia Europeană a Religiei, Bologna, 22 iunie 2022

Sunt onorată de invitația de a contribui cu câteva reflecții la discuția[i] despre atât de necesara Declarație privind învățătura „lumii ruse”, publicată în luna martie[ii] de teologi ortodocși, drept reacție la invadarea Ucrainei de către Rusia. Acest text, care se inspiră din Declarația Barmen, rezonează cu viziunea pe care o am asupra lumii ca membră a minorității etnice maghiare care a adoptat religia dominantă a majorității române din țara ei. Condiția de dublă minoritară – o ortodoxă printre maghiari și o maghiară printre ortodocși – prezintă într-adevăr o dificultate, dar în același timp este și terapeutică. Mă ajută să nu mă simt „prea acasă”, să nu mă înrădăcinez prea adânc în această lume care este locuința noastră provizorie, o perioadă de gestație, așa cum numește părintele Rafail Noica viața aceasta.

În această joncțiune stranie de identități, lectura Declarației care condamnă filetismul a venit ca o gură de aer proaspăt pentru mine. Nu doar prin relevanța ei în ceea ce privește invazia rusă din Ucraina, ci și datorită pertinenței pentru discursul naționalist pe care îl întâlnesc deseori în România la ambele etnii. Un exemplu relevant: într-una din bisericile reprezentative din orașul meu, în Duminica Sfintei Cruci, crucea a fost pusă spre închinare credincioșilor pe un suport acoperit cu steagul național al României. Într-un atare context, a mă închina în fața Crucii care mă mântuiește de moartea ontologică ar fi însemnat închinarea și în fața unui simbol al „celor de jos”, al unei entități geopolitice care se definește ca stat național. Implicații spirituale similare are și comemorarea zilei de 15 martie în cadrul slujbelor religioase în comunitățile maghiare. O formă insidioasă a prezentării lui Hristos în straie naționale este pretenția că dintotdeauna creștinismul a fost parte a identității națiunii (indiferent de națiunea despre care vorbim), afirmație prin care națiunea devine categoria mai largă în cadrul căreia este încorporat creștinismul. Declarația teologică accentuează că nicio (id)entitate nu are dreptul de a formula o pretenție asupra noastră care i-ar fi superioară lui Hristos. Sfântul Sofronie Saharov ne spune limpede că atunci când limităm creștinismul la naționalitate, pierdem absolut tot și ne prăbușim în întuneric. Într-adevăr, naționalismul este toxic pentru suflet deoarece o identitate națională poate fi a mea fără asumarea vreunui efort al pocăinței și introspecției. De cele mai multe ori, sentimentul național rimează cu mândria. Oare chiar ar trebui să cultiv ceva ce alimentează mândria și întărește acel sine despre care Hristos îmi spune să mă lepăd dacă voiesc să-i urmez Lui? Răspunsul Sfântului Pavel este un nu clar și răspicat: „Dar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume!” (Gal 6:14).

Éva Cs. Gyimesi, istoric literar maghiar din România, avertizează: „colectivismul național nesocotește demnitatea și libertatea individului în același fel ca și comunismul”. Consider că implicațiile metafizice ale acestui fapt nu sunt neînsemnate. Naționalismul îl privează pe om de chipul său dat de Dumnezeu. Reduce persoana – plămădită după chipul unui Dumnezeu personal și iubitor – la statutul de chip sau, dacă vreți, icoană a unei entități profane, a națiunii. Afirmarea superiorității unei națiuni asupra alteia nu doar că dă naștere mândriei, păcat ce cangrenează sufletul și care se hrănește până și din virtuți, ci și uniformizează membrii națiunii. Iar noi știm de la Emmanuel Lévinas că Același – ceea ce sunt fără Celălalt – este totalitar. Posibilitatea eticii se găsește doar în întâlnirea cu Chipul Celuilalt care este complet diferit de mine, care îmi adresează apelul de a-i îmbrățișa pe văduvă, pe orfan și pe străin. Granițele identității mele nu trebuie să constituie linia de demarcație a bulei ermetic închise a sinelui, ci interfața la care îl întâlnesc pe Celălalt. Doar prin această întâlnire ziditoare cu Alteritatea mi se deschid porțile infinitului. Sesizăm infinitul ca iubire pentru celălalt chiar în Dumnezeul nostru treimic: în dragostea mereu crescândă a Tatălui pentru Fiul prin Duhul Sfânt și în răspunsul neîncetat de iubire al Fiului la această iubire, așa cum ne explică atât de impresionant marele teolog Dumitru Stăniloae. Acest Dumnezeu nu doar a „tolerat” alteritatea făpturii Sale umane. Și cu siguranță nu a invadat-o cu scopul de a o „purifica”. Dimpotrivă, a făcut loc în Sinele Său atotcuprinzător existenței făpturii Sale preaiubite, iar noi, la rândul nostru, suntem chemați să facem loc în noi înșine celorlalți în același fel. Sfântul Ștefan, regele și întemeietorul Ungariei, a recunoscut relevanța politică a acestei coexistențe cu un mileniu în urmă, atunci când a scris următoarele rânduri în Învățăturile către fiul său: „O împărăție care trăiește după o singură limbă și un singur obicei este slabă și fragilă. Tocmai de aceea, fiule, te îndemn să le porți de grijă cu bunăvoință [străinilor] și să îi respecți, ca să prefere să petreacă la tine decât să locuiască în altă parte”.

Trăind într-un mediu bilingv și ca traducător, m-a fascinat mereu povestea Turnului Babel. „Pământu’ntreg avea pe-atunci o singură limbă și aceleași cuvinte… Hai să ne clădim un oraș și un turn al cărui vârf să ajungă la cer, și să ne facem un nume” (Facerea 11:1.4, subl. mea). Am convingerea că urmarea acestei întreprinderi, multiplicitatea limbilor, nu a fost cauzată de pedeapsa lui Dumnezeu, după cum deseori se învață. Ea a fost antidotul Său milostiv la pornirile totalitare ale omului, ale eului său fragil, bolnav, nerăscumpărat. Până la urmă, ce anume i-ar fi împiedicat pe acei oameni să învețe limbile noi și neînțelese ale celorlalți, chiar atunci și acolo? Mai degrabă, Dumnezeu ne-a încâlcit graiul tocmai pentru ca legătura dintre noi și cu Cerul să nu fie întemeiată pe unitatea efemeră și inconsistentă a „unei singure limbi și a acelorași cuvinte”. Pentru ca noi să nu fim „laolaltă într-un furnicar în care nu încap divergențe”, despovărați de libertate și liber arbitru, cunoscători fiind doar ai „legii străbune” sub un Mare Inchizitor, așa cum ne înfățișează Dostoievski în capodopera sa Frații Karamazov. Unicul grai a fost încâlcit tocmai pentru ca Însuși Dumnezeu, Creatorul nostru iubitor să fie legătura dintre oameni – Marele Interpret, dacă doriți. Nu întâmplător semnul cel mai spectaculos al pogorârii Sfântului Duh la Rusalii a fost tocmai capacitatea de a vorbi multe limbi străine.

În Duhul Sfânt, frontierele identității naționale nu sunt dărâmate, ci sunt transformate în interfețe ale iubirii, ca o desăvârșire a „terapiei Babel” aplicate de Dumnezeu. Atunci – și numai atunci – când comuniunea liturgică devine o experiență autentică personală, capabilă să te transforme neîncetat, ne putem elibera din robia identităților greșit aplicate cu care ne împovărăm prin proiectarea propriei patologii spirituale. În Duhul Sfânt, omul nu mai este închis în temnița identităților sale pământești care s-au format ca niște substitute după ce păcatul a întinat cea mai de preț identitate dintre toate: aceea de a fi după chipul lui Dumnezeu. Andrei Kuraev compară cultura cu o perlă pe care omenirea, precum face molusca, o construiește protector în jurul rănii cauzate de păcat. Până și teologia este o formă a acestei culturi, care ar fi redundantă dacă ne-ar sta încă în putință să comunicăm de la suflet la suflet cu Dumnezeu și unii cu alții. Pentru a compensa pierderea acestei abilități, Dumnezeu cel milostiv ne-a permis să dezvoltăm cultura. El Însuși, în iubirea Sa, a ales să învețe limbile noastre pământești și să ne vorbească în aceste limbi în Sfânta Liturghie. Însă în Duhul Sfânt noi căutăm să ne debarasăm de aceste cârje, să depășim limba și moștenirea care vine odată cu ea. Chiar și Isaia se plânge: „Avraam nu ne-a știut și Israel nu ne-a cunoscut, ci Tu, Doamne, Părintele nostru, Tu mântuiește-ne” (Isa 63:16). Tot așa, nu ne cunosc nici eroii noștri naționali din trecut. Mântuirea nu face parte din moștenirea culturală. Acest fapt este afirmat pregnant de Declarația de credință din 1956, prin care tineri pastori reformați din Ungaria, inspirați tot de Declarația Barmen, au protestat împotriva subjugării bisericii reformate maghiare de către statul comunist: „Actul mântuirii nu rezultă într-o istorie umană profană care crește întru Împărăția lui Dumnezeu, ci dimpotrivă: într-o istorie a salvării care se dezvoltă tot mai mult”.

Transcendența Bisericii ca Trup al lui Hristos este motivul pentru care Sfântul Iustin Popovici socotește că este „o blasfemie de neiertat împotriva lui Hristos și a Duhului Sfânt a face din Biserică o instituție națională, a o restrânge la scopul și metodele naționale meschine, limitate și trecătoare”. El afirmă că scopul Bisericii, dat de Hristos, este acela de a cultiva în sufletele oamenilor simțământul că fiecare este o persoană veșnică divino-umană, că ei aparțin lui Hristos și, prin urmare, sunt chemați să fie slujitori ai tuturor. Nu ezită să declare că orice alt scop urmărit de Biserică este de la antihrist. De aceea, consider că porunca lui Hristos de a-i sluji și de a-i iubi până și pe vrăjmașii noștri trebuie să fie un punct esențial în orice declarație creștină. Sfântul Siluan, pe care Declarația împotriva învățăturii Russkii Mir îl citează în susținerea acestui imperativ, ne învață că fratele nostru – adică celălalt om, fie prieten sau vrăjmaș – este viața noastră. Concluzia pe care o putem formula este evidentă: atunci când îl urăsc, îl rănesc și îl ucid pe celălalt, îmi urăsc, îmi rănesc și îmi ucid propria viață. Iar aceasta se aplică tuturor părților aflate într-un asemenea conflict. Autoapărarea este situația tragică în care sunt constrâns să-l ucid pe fratele meu care este viața mea, ca să pot trăi. Ca să nu devenim asemenea celor împotriva cărora ne luptăm, nu avem voie să anesteziem dureroasa absurditate a acestei realități. Sau, după cum spune Lévinas: chiar și ofițerul SS are un Chip care ne adresează apelul moral.

Cu toate că trebuie să luptăm împotriva nedreptății și crimei alimentate de „deosebirile cărnii”, trebuie să fim conștienți că demersurile antinaționaliste și alte eforturi similare în sine nu vor scăpa omenirea de problemele ei. Tot ce ne stă omenește în putință să facem reprezintă doar un tratament simptomatic al unei maladii existențiale. Observația lui John Meyendorff este teribilă și relevantă: „Legile acestei lumi muritoare sunt concepute în așa fel încât scopul lor primordial este să protejeze drepturile mele și proprietatea mea. Ele justifică violența ca o formă a autoapărării. Iar istoria societății umane este o istorie a conflictelor și războaielor în care indivizii și națiunile se luptă și se ucid în numele unor beneficii trecătoare pe care moartea oricum le va distruge”.

Așadar cum să abordăm problema naționalității, pricină a atâtor discordii? Amintindu-ne, cu dor nestins, că orice nume am avea aici, chiar și acest nume de „creștin”, în Împărăția lui Dumnezeu cei care vor birui vor primi „un nume nou, pe care nimeni nu-l știe decât primitorul” (Apoc 2:7). Iată sfârșitul tuturor identităților colective și o minunată reafirmare a unicității absolute a fiecăruia ca persoană. Ca orice identitate lumească trecătoare și relativă, identitatea națională trebuie și ea depășită în Hristos. Naționalismul creștin este dereglarea puberală hormonal-efervescentă a sufletului care este incapabil să ajungă la maturitate, „la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efes 4:13). Existența pământească efemeră trebuie să-și transceandă propria vremelnicie, limitele culturale și lingvistice, umplându-se de viața veșnică în Hristos, în comuniune liturgică mistică activă cu El și prin El cu ceilalți. Nu ne este îngăduit să abandonăm această conștiință eshatologică în favoarea unor consolări lumești deghizate în iubire, care se prezintă drept diversitate, toleranță sau orice altceva și sunt motivate de încercarea – chiar agenda – de a salva lumea. Doar Dumnezeu, revelat nouă prin Iisus Hristos, poate iubi întreaga omenire ca pe un singur Adam. Doar în El putem și noi trăi experiența consubstanțialității întregii omeniri și a o iubi ca pe un singur Adam. Sfântul Sofronie nu lasă nicio urmă de îndoială că acesta este standardul iubirii: „Tot ce este sub nivelul acestei iubiri este inferior poruncilor evanghelice. Putem spune că realitatea cuprinsă în poruncile lui Hristos nu este încă actualizată în creștinismul istoric”.

[i] Acest text a fost prezentat inițial la conferința anuală a European Academy of Religion la Bologna, în cadrul unei discuții de grup despre ideologia „lumii ruse” și etnofiletism, în 22 iunie 2022, la care au participat Pantelis Kalaitzidis (moderator), Cyril Hovorun, Kristina Stoeckl, José Casanova și autorul. Versiunea originală în limba engleză este disponibilă aici: http://kritizorok.com/2022/08/13/christ-the-grand-interpreter-reflections-on-christian-nationalism-and-its-antidote/

[ii] A Declaration on the Russian World (Russkii Mir) Teaching, Fordham Orthodox Christian Studies Center &Volos Academy for Theologies Studies: https://publicorthodoxy.org/2022/03/13/a-declaration-on-the-russian-world-russkii-mir-teaching/ În limba română a apărut și în Dilema Veche.