Annamária Amik. Poezia Monicăi Pillat este ca o colibă pe Muntele Tabor

Schimbarea la Față a Domnului: reafirmarea chemării omului la îndumnezeire. Pentru mine sărbătoarea a fost pregătită emoțional de volumul Monicăi Pillat: Aproape în departe. Pe Tabor, Departele se arată aproape și distantul Celălalt devine Tu.

Membrana diafană pe care Monica Pillat desenează imagini de o delicatețe înduioșătoare pulsează de trăiri de negrăit. Frumusețea interioară a vorbitorului de Dumnezeu din poezii învăluie lumea observată cu un voal luminos, sub care se înfrumusețează și lumea, de parcă pe ea s-ar plimba privirea iubitoare a Creatorului.

Poemele mărturisesc, ca niște icoane în cuvinte, adevărurile creștine: „Cuvântul care plutea cândva pe ape” (ce sinestezie dogmatică!); acel „șir de chipuri” de sub care apare Tu etern, cu intensitatea întâlnirii între iubiți; pustiul sinelui căzut care în „penumbra amorțirii” însetează după înverzire. Crucea, lentilă convergentă a timpului uman, apare în poeziile acestea nu prin dramatismul ei, ci prin puterea restauratoare care face ca aerul pustiului să fie respirabil și permite eului liric să-și întindă „suflarea pe-ntregul orizont”. Elementele care se prezintă simțurilor – apa, vântul, flacăra, valurile – sunt fluide, sugerând infinitul.

În lumea poetică pătrunsă de Duh, noaptea nu mai este doar timpul egoului insomniac, ci și momentul creației, al spunerii lui Dumnezeu cu o gingășie care să nu trezească îngerul de pe „foaia preacurată”. Amintind de Thomas l’obscur al lui Maurice Blanchot, contradicțiile înfățișate nu creează tensiune, ci un joc transformator. Prin har, abisul se metamorfozează în munte, iar drumul singuratic devine îmbrățișare care face „din întuneric înstelare”. Cumințenia concluziilor și extazul ce se „îmbată de mister” se regăsesc într-o armonie mângâietoare, ca în muzica lui Bach. Lacrimile cathartice mi-au țâșnit în momentul realizării că „adevărul e împletit în dor și veghe”. Acel dor în fața căruia rațiunea paralizează de neputință.

Parcă toate poemele converg spre expresia evenimentului luminos al dorului devenit călăuzitor. Poezia Monicăi Pillat este ca o colibă pe Muntele Tabor, unde timpul se intersectează cu veșnicia.

„Nisipul din clepsidră-i dus,
Dar raza crește stătătoare.”

 

sursa: Instagram

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *