Apărut în ambianța temerilor sfârșitului de mileniu, romanul „Cartograful puteriiˮ( editura Cartea Românească, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2021),impresionează prin simetria arhitectonică, naturalețea portretelor și sonoritatea ontologică gravă. Amplasată în ceea ce autorul ne înfățișează ca fiind matricea răului balcanic, regiune în care vânturile istoriei amenință continuu girueta identității de grup, construcția lui Gabriel Chifu deține temelia tare, a Ordinii, în timp ce turlele i se înalță spre cer.
Din nefericire, în ciuda productivității sale cuantice, geometrice și a traficării culturale intense, ideea multidimensionalității și a Realităților paralele nu a cunoscut o prea mare trecere în literatura română. Nu e și cazul operei de față. Privită în ansamblu, lucrarea triplu stratificată a scriitorului bucureștean – mathesis, mimesis, semiosis – funcționează asemeni unui Multivers textual, ale cărui planuri, separate prin ziduri metaforice înalte, comunică, totuși, prin ușile strâmte ale detaliilor cu dublă semnificație. Foarte inspirat, autorul își decorează etajele literare ca pe niște saloane cu oglinzi ; ele își configurează protagoniștii, care îl reflectă, la rândul lor, pe eroul central. Aventura inițiatică a lui Matei Pavel, derulată pe triangulația malefică Vârșeț-Calafat-Băile Herculane, provoacă o schimbare sincronă a fondului și a formei story-ului. Înșelătoarea sa rătăcire prin labirintul existențial se adâncește într-un drum interior, care îl conduce spre Centrul sufletului ; foaie după foaie, romanul își desface, la rândul său, coaja poroasă a descripției realiste, până la sâmburele intertextualist-postmodern, din care se strecoară cărarea ascendentă a parabolei, către simbol și mit.
Straturilor cu densități diferite le corespund, așa cum am putea bănui, mărci simbolice, fațete schimbate ale personajelor, înțelesuri proaspete ale noțiunilor-cheie. Hașurat cu un creion jurnalistic, pe etajul narativ de suprafață recunoaștem urbanul corodat de sărăcie și de război al unei regiuni geografice cuprinse între România, Bulgaria și Serbia. Aflat la vârsta de mijloc, funcționarul Matei Pavel traversează o criză profundă, se simte derutat și singur. Chiar dacă lucrează în Departamentul de Informații al Guvernului, el suferă, paradoxal, de „incomunicare profundăˮ. A doua soție îl părăsește, iar legăturile cu ceilalți sunt sporadice. În condițiile acestea, primirea unei scrisori testamentare care îi promite 1 milion de euro pentru o perioadă de rezidență forțată și redactarea unui tratat despre Putere este percepută ca un „semn al destinuluiˮ. Matei Pavel părăsește în grabă labirintul de asfalt al Capitalei și se lasă târât în „experimentulˮ pus la cale de ruda necunoscută din Germania. Autor experimentat, Gabriel Chifu reușește să surprindă foarte bine anxietatea, oscilația personajului între blocajul creativ și curiozitatea frisonată de presimțiri atroce.
Încă din debutul romanului, infiltrațiile fantasticului ramifică pe o suprafață întinsă. Descinderea ratată în bucla temporal-eliadescă a Calafatului, descrierea „proiectelor de înlocuire a realitățiiˮ gestionate de „vânzătorul de iluziiˮ Isidor Dubek, semnalizează, de timpuriu, tangajul viitor între real-ireal, și justifică vocația auctorială pentru „fantastic poeticˮ(Mircea Iorgulescu, „Revista 22ˮ, 2002). Devenit tot mai activ în economia prezentului, elementul fantastic conturează planul al doilea, ca pe o copie platonică, o dublură falsificatoare a celui fizic, primar. Revenit, peste o vreme, în orașul de pe malul fluviului, fostului consilier i se accentuează impresia de vis, de joc sinistru, de palimpsest existențial. Întregul curs al evenimentelor îi pare, de acum, ficționalizat, intimidant, „ca și când, în clipa aceea când Caria îi tradusese scrisoarea din Germania, realul s-ar fi despărțit în douăˮ. Unul câte unul, personajele încep să se repete, căci ele nu sunt altceva decât umbrele originalelor aflate la etajul anterior. Matei Pavel înaintează, așadar, printr-o Realitate paralelă, un Univers-oglindă care îl sechestrează, borgesian, și dinăuntrul căruia nu mai poate face diferența dintre realitate și vis, precum în splendidul poem „Oglindaˮ. Dacă pe primul nivel, Puterea deținea, încă, o semnificație concretă, politică și economică, pe cel secund ea devine presiune impersonală care se „exercită(…)asupra deținătorului ei și îl modifică pe acesta oricât de tare ar fiˮ. Intriga se complică, întrucât, prevestit de excursia la vila inginerului Dumnea și de explozia cazurilor de parodontoză(pedeapsă simbolică a gurii, a trupului),în mecanismul zimțat al povestirii se inserează cel de al treilea plan, spiritual. Fostul angajat guvernamental se decide să plece la Ulm, în căutarea unchiului misterios care a pus la cale întreaga tărășenie ; spre marea lui surpriză, el îl descoperă pe acesta în persoana lui Satan însuși. Prin câteva trăsături de condei, autorul înalță scara romanului și îi schimbă textura. Scriitura realistă, cu inserturi fantastice, începe să gliseze, ușor, înspre plaja intertextualității: trimiterile diverse către Jean Delumeau, tratate culturale și zone artistice, rolul de „Faust dunăreanˮ asignat diavolului Siegfried(Barbu Cioculescu, revista „Luceafărulˮ, aprilie 2001),ș.a. Secvența din Piața Domului, din capitolul XIII, deschide o nouă perspectivă, religioasă. Adevăratul înțeles al puterii, meditează eroul în camera sa de hotel, se întrevede în războiul transparent, dar continuu, dintre Bine și rău. Întorcându-se în grabă la Vârșeț, el devine martorul alterării realității fizice cunoscute. Îngerul din tabloul pictorului Teodor Brenovici își părăsește pânza, primește carne, se preschimbă în „contrariul a ceea ce fuseseˮ, adică o prostituată de cea mai joasă speță. Cei doi prieteni continuă însă jocul, pactul faustic, și sunt recompensați prin puteri : pot să modifice temperatura și meteorologia, vizitează în zbor locații exotice, dobândesc darul retrocogniției. Poate că totul s-ar fi terminat aici, dacă Matei Pavel nu ar fi conștientizat diferența fundamentală care îl separă de tricksterul biblic. Perioada euforică sfârșește chiar în noaptea în care începe noul mileniu. Înfricoșați în privința consecințelor, eroii se decid să se desprindă din mrejele diavolești(ale propriei dependențe de putere)și pornesc pe un traseu presărat cu încercări și capcane, către Calafat. Vladimir Dumnea își donase, între timp, toate proprietățile mănăstirii Maglavit, și se retrăsese, cu familia, în interiorul acesteia. Oamenii se simt ostateci între amenințarea răului și ușile ferecate ale Bisericii, suspendați, cumva, între lumi sau realități antagonice. Evoluția le este diferită : dacă pe Teodor Brenovici anxietatea și lipsa de sens îl conduce la golire de sine și la moarte, pe Matei Pavel lectura Noului Testament îl călăuzește pe „calea cea veche și neîndoielnicăˮ a credinței, către acel „cineva nevăzut, imaterial și nemărginitˮ. Pornită ca un „sinistru experimentˮ, sau un contract în alb cu Satan, coborârea în labirint se transformă, pentru acesta, într-o mișcare naturală, o refacere a Marii Opere care filtrează, dinspre marginile omului exterior, grăuntele prețios al sinelui. Mesajul acestei cărți este esențial optimist : supus greutăților și mizeriilor vieții, omul e suficient să facă un pas și „să deschidă ușaˮ pentru a-L întâlni pe Dumnezeu, care îl așteaptă undeva, înăuntrul sufletului.
O altă mare realizare a volumului o constituie personajele. Arhitectul Gabriel Chifu nu lasă niciun detaliu la voia întâmplării :„De la nume începe totulˮ. Lectura etimologică ne oferă, prin urmare, indicii prețioase în caracterizarea actorilor:Isidor(„darul lui Isisˮ),Vladimir(„conducătorul pragmaticˮ),Theodoros și Matei(„darul lui Dumnezeuˮ dar și simbol al ezitării, al nehotărârii). Ceea ce s-a observat mai puțin este că toți aceștia sunt, în esență, reflexii în oglindă ale lui Matei Pavel. El le insuflă viață, el este, practic, singurul personaj original, real. Migrând între etajele textuale și schimbându-și hainele, actorii romanești se colorează în nuanțele mediului și se cuprind, gradat, în două triade, așa cum bine remarca, în postfața lucrării, Claudiu Groza(revista „Apostrofˮ, 2001): un triunghi negativ(Alecu Floran, Costel, Satan),și unul pozitiv(Teodor Brenovici, Vladimir Dumnea, Matei Pavel).Dacă artistul vârșețean pare să ilustreze prototipul nocturn, luciferic, al sciziunii interne, al conflictului existențial și erotic, care se încheie în crevasa angoasei, inginerul Dumnea, este, dimpotrivă, un alter ego solar, a cărui inteligență echilibrează, și îi garantează, prin colaborarea cu Divinitatea, o fericire simplă. Opus acestor tipuri oarecum clasicizate, Satan este un personaj exotic, update,,„făcutˮ postmodernist „din citateˮ ; înseși fizionomia și travestiurile sale țipătoare sunt reformulări parodice ale unui pattern cunoscut. El este înșelătorul cu mai multe nume(Apollion, Natas, etc.),care întinde lațul petrecerii-bombă de la Vidin, triumf pantagruelic al fanteziilor culinare și trupești. Cele două „treimiˮ, de sensuri opuse, dar și straturile literare în care evoluează par să fie legate/despărțite prin aparițiile contrapunctice ale yoginului Yves,„tipul perfect al rătăcitoruluiˮ,„cel care descoperă centrul pretitutindeniˮ, căci „centrul se află acolo unde se află elˮ.
Nu trebuie să uităm, însă, formația de matematician a domnului Chifu. Galeria sa ficțională ar putea fi decodată și prin instrumentarul aritmeticii geometrice și a numerologiei.„Cartograful puteriiˮ pare a se dezvolta plecând dintr-un punct de pornire(Matei Pavel, numărul 1),care se divide, ulterior, în trei(numărul 3 îi corespunde numelui „Mateiˮ, trimite spre „triunghiul beneficˮ, trei lumi dialectic opuse, etc.), și se dedublează, în șase (două triunghiuri-tetraedre, care formează merkaba, Yetzirah mistică, etc.); însumate, toate aceste numere dau numărul 10.1, 3, 6 și 10 sunt numere triunghiulare,așa cum este și numărul asociat Satanei și Apocalipsei de către Institutul de Cercetări în Științele Matematice(Numberphile, USA).Lumea, așa cum o știm, este profund coruptă, prizonieră în năvoadele răului, și se găsește într-un mare pericol, pare să ne transmită finalul acestei cărți. „Sfârșitul lumii a început, e în plină desfășurareˮ, meditează Matei Pavel, „Numai că el nu are loc la suprafață, la vedere, ci înlăuntrul nostru. Dezastrul ineluctabil este interior, invizibilˮ. Din fericire, însă, așa cum am văzut, sufletul nu conține doar germenii catastrofei, ci și pe cei ai mântuirii. Răul poate să înconjoare Binele, dar nu îl poate atinge. Credința tare este catargul care ne susține stindardul în călătoria noastră către Centru, în amontele timpului. Adevăratul simbol al romanului,„conacul(…)celui mai bogat cerealist din Olt(…)situat pe malul Dunării, la Calafatˮ, de pe primul nivel textual, copiat de inginerul Dumnea în planurile vilei sale, este, în realitate, o catedrală.
