Descrieri și portrete: Abd el-Kader

Imaginea Celuilalt în lumea Mediterană a secolului XIX

Descrieri și portrete: Abd el-Kader

 

Am vizitat ieri casa armelor și am văzut tunurile cu ajutorul cărora se distrug meterezele. Am cercetat și imprimeria cu sprijinul căreia poți răsturna regi. Toate acestea mi-au reamintit pilda gustului picăturii de apă căzute din cer: dacă aceasta cade într-o cochilie întredeschisă atunci va da naștere unei perle. Daca însă va cădea în gura unei vipere, atunci va da naștere veninului”.

Abd el-Kader

Am reflectat mult timp, mai ales într-un context istoric mereu împrospătat de episoade de intoleranță sau cel puțin rezervă reciprocă între oameni și religii, asupra exemplelor din trecut ce pot fortifica sau în bună măsură oferi un exemplu cu totul diferit. Istoria (magistra vitae) ne transmite mesaje peste timp prin reliefarea traiectoriei unor personaje excepționale ce au reușit, malgrè tout, să parcurgă o cale. Poate este mult spus metamorfoză dar, după cum vom vedea, cu siguranță acceptare și însușirea schimbărilor, ca prim pas al evoluției spre reconciliere și cooperare. Un asemenea exemplu este Abd el-Kader, iar contextul este legat de cucerirea Algeriei, mai bine zis de începutul acestui proces militar și ulterior politic. Tematica este una foarte vastă dar îmi permit să punctez atât cauza mai mult sau mai puțin imediată și anume „incidentul evantaiului” (1827 -pălmuirea cu evantaiul a consulului francez Pierre Deval de către Hussein, beiul de Alger)[1]cât și substratul evident al primelor decenii de secol XIX. Mă refer atât la expansiunea și debutul competiției coloniale cât și la încercarea regelui francez Carol al X-lea de a canaliza nemulțumirile ce urmau să erupă peste puțin timp în așa-numita „Revoluție din Iulie” (denumită în istoriografie „Les Trois Glorieuses”, 1830; valul contestatar îl va aduce la putere pe Ludovic-Filip de Orleans, rege al Franței de la data sus-menționată până în 1848), prin prestigiul și mândria unei victorii militare externe urmate de expansiune teritorială.

Conflictul militar (cucerirea franceză) a început odată cu debarcarea de la Sidi-Ferruch/Sidi-Fredj (1830) și s-a încheiat (ca final al ostilităților) în anul 1847, odată cu decizia voluntarăa lui Abd el-Kader de a se preda. Luptele au evidențiat mai cu seamă două personaje importante, anume mareșalul Thomas Robert Bugeaud (marchiz de Piconnerie și duce de Isly; acest din urmă titlu urma tradiția napoleoniană prin care militarii au fost înnobilați cu numele locurilor în care au câștigat bătălii; în acest caz referința este victoria de la Isly, 1847, împotriva trupelor marocane aliate ale lui Abd el-Kader),respectiv emirul Abd el-Kader. Cine este acest din urmă personaj, cel despre care adversarul său cel mai determinat (mareșalul Bugeaud) a scris următoarele atunci când l-a întâlnit pentru prima și ultima dată:„Abd el-Kader era cu câțiva pași înaintea mea, călare pe un frumos armăsar negru pe care-l conducea cu o impresionantă și elegantă dexteritate. Din când în când se ridica pe cele patru picioare sau făcea câțiva pași înapoi doar cu ajutorulpicioarelor din spate. Înainte de a începe conversația am studiat pentru o clipă fizionomia și costumul său, ce nu se diferențiau deloc de arabii cei mai obișnuiți. Este palid și se aseamănă destul de mult cu portretul pe care-l asociem ca imagine Celui Prea Înalt….Fizionomia sa în ansamblu este aceea a unui cucernic. Cu excepția primului contact vizual, își ține mereu ochii coborâți și nu privește înainte niciodată. Îmbrăcămintea sa este simplă, rudimentară, pe trei sferturi uzată; dorește să afișeze rigoarea simplității.”[2]?Să recunoaștem, o descriere surprinzătoare din partea unui militar încercat și, cred, date fiind condițiile, departe de efuziuni mai mult sau mai puțin încărcate de spiritualitate. Născut în anul 1808 la Guetna (regiunea Mascara) în Algeria, fiul unui lider local numit Mahy ed-Din, Abdel-Kader a primit o educație preponderent militar-religioasă. A efectuat un pelerinaj de altfel simbolic la Mecca și Medina, trecând prin marile orașe arabe Cairo și Damasc[3]. În fața avansului trupelor franceze, a fost ales în anul 1832 lider al marilor confrerii algeriene(adunarea de la Khessibiya, 22 noiembrie 1832), primind din partea celor prezenți așa-numitul jurământ de supunere[4] (moubaya’a).Devenit emir,Abd el-Kader se va distinge printr-o rezistență hotărâtă în fața armatei franceze. S-a predat în anul 1847 în fața generalului Lamoricière și a ducelui d’Aumale (fiul regelui francez Ludovic Filip de Orleans) cu promisiunea, nerespectată de învingător, de a se stabili la Alexandria sau la Accra[5].Împreună cu familia și o parte din suită, pentru următorii ani (1847-1852), Abd el-Kader va fi găzduit (termenul potrivit ar fi domiciliu obligatoriu) la Toulon, Pau și, în fine, la castelul din Amboise. Eliberat prin decizia lui Napoleon al III-lea, emirul se va stabili inițial la Bursa și apoi la Damasc, consacrându-se studiului, lecturii, meditației dar și mijlocirii a ceea ce numim astăzidialog inter-religios și inter-cultural. Această ultimă parte din viața lui Abd el-Kader, punctată atât de sprijinul fără rezerve acordat lui Ferdinand de Lesseps în proiectul acestuia (canalul de Suez) în care emirul a întrezărit un pas fundamental în unirea Orientului cu Occidentul, cât și de, mai cu seamă, intervenția sa hotărâtoare în salvarea de la masacru, la Damasc (1860),a mai multor mii de creștini amenințați de majoritatea musulmană („Fii ai păcatului, asasini de femei și copii, încercați doar să răpiți acești creștini cărora le-am acordat protecție. Ei sunt oaspeții mei acum. Și voi, magrebienii mei, Dumnezeu îmi este martor, vom lupta pentru o cauză la fel desfântă precum cea pentru care am combătut odinioară[6]),este cred  semnificativă și plină de învățăminte în ceea ce înseamnă toleranță, apropiere și dialog (nu confruntare) cuCelălalt. Prin aceasta, la fel de important, nu înțeleg necesitatea de a-l convinge pe partener de justețea mai mult sau mai puțin exclusivă a credinței și opiniei tale ci, din contră, capacitatea de a asculta, de a însuși sau de a prelua și adapta anumite aspecte, în sensul unei valori adăugate comunității tale. Astfel cred că ar trebui interpretate cuvintele din motto-ul articolului, ideea lui Abd el-Kader privind preluarea din lumea occidentală a elementelor de dezvoltare industrială, necesare lumii sale, respectiv cele rostite către Monseniorul Pavy (episcop de Alger):„Ceea ce am făcut în favoarea creștinilor a fost în consonanță cu legea musulmană și drepturile umanității[7]. Abd el-Kader a murit în anul 1883 și a fost înmormântat inițial la Damasc. Rămășițele sale pământești au fost repatriate în Algeria (1966), într-o ceremonie grandioasă de valoare simbolic-fondatoare a noii republici independente.

Intenționez ca în a doua și ultima parte a articolului să mă opresc asupra câtorva descrieri (poate mai corect spus portrete) ale lui Abd el-Kader, mărturii ale unor francezi și nu numai (dar europeni, ceea ce este de fapt edificator), de-a lungul mai multor ani. Cred că acestea prezintă interes nu numai prin prisma impresiei personale resimțite de cititor dar și prin evidențierea unor aspecte de natură istoric-spirituală. Există, îmi exprim speranța, premisele și poate chiar componentele alcătuirii unui portret reprezentativ al celui ce a evocat posibilitatea de „a reuni într-o zi lumea într-o singură comunitate”[8].

Cel mai vechi portret al emirului Abdel-Kader (1834) îi aparține comandantului de escadron  Thorigny, din echipa generalului Desmichels („Abdelkader, în vârstă de 26 de ani, este un om foarte plăcut, cu multă distincție și demnitate în toate manierele sale. Îmbrăcat precum arabii; numai culoarea burnus-ului său, una verde opacă, îi singulariza ținuta; ceea ce am remarcat în principal a fost forma mâinii sale, demnă de a servi drept model generator de glorie pentru un mic pictor parizian.”[9]). Lectura acestui pasaj pune în valoare ținuta și personalitatea emirului iar descrierea de peste doar un an (iulie 1835) a căpitanului de Saint-Hyppolite (militar din suita guvernatorului general Drouet d’Erlon) este una în care amprenta spirituală și identitară se individualizează: „Emirul este un om remarcabil aflat într-o situație morală necunoscută în Europa. O ființă desprinsă de aspectele acestei lumi ce se crede inspirată și căreia Dumnezeu i-a dat misiunea de a-și proteja coreligionarii. Ambiția sa nu este legată de cucerire; gloria nu este mobilul acțiunilor sale; interesul personal nu îl ghidează; apetitul pentru bogățiile materiale îi este necunoscut; este atașat acestui pământ numai în măsura în care îndeplinește voința Atotputernicului, el nefiind altceva decât brațul Acestuia.”[10]. Impresia lăsată asupra contemporanilor este una cu totul deosebită, cu atât mai mult cu cât anii mijlocului de secol XIX ar trebui să precumpănească poate mai mult în favoarea unui portret militar al lui Abd el-Kader. Cu toate acestea comparația cu un grad ridicat de complexitate a mareșalului Bugeaud este întregită de cuvintele parcă în oglindă ale ducelui d’Aumale, fiul regelui Ludovic-Filip de Orleans. Cuvintele sale sunt cel puțin sugestive:„Emirul este un om de aproximativ 40 de ani, cu o fizionomie inteligentă, cu ochi mari și negri, cu o privire severă ce impune; tenul este galben, fața slăbită dar nu lungă, barbă neagră abundentă, figura austeră ce amintește de figura tradițională așa cum o știm aCelui de Sus. Vocea sa este gravă și sonoră…poartă un costum din cele mai simple….Abd el Kader își ia rămas bun. Nu pot ascunde Excelenței Voastre emoția generată de demnitatea și simplitatea acestui om ce a jucat un rol așa de important și tocmai a suportat o înfrângere atât de importantă. Nicio lamentare! Niciun cuvânt de regret!….L-am asigurat că trecutul va fi complet depășit, uitat[11].

Trebuie recunoscut cu obiectivitate că liderii politici și militari francezi nu și-au respectat angajamentul inițial, cel prin care capitularea lui Abd el-Kader a fost condiționată de permisiunea ca acesta din urmă să se poată stabili în mod voluntar în cuprinsul lumii arabe pentru a se consacra în întregime sferei spirituale, așa după cum i-a mărturisit Monseniorului Antoine Dupuch, episcop de Alger:„Nu m-am născut pentru a deveni războinic, pentru a purta armele pe tot parcursul vieții mele….Aș dori să redevin, înainte de a muri, un om al studiului și rugăciunilor; mi se pare și o afirm din toată profunzimea inimii mele că de acum înainte nu voi mai exista pentru orice altceva[12]. Captivitatea sa succesivă la Toulon, Pau și Amboise a fost însă însoțită de o demnitate în suferință, de o manieră diferită dar nu mai puțin stânjenitoare pentru învingători, iar în acest moment cred că rândurile generalului Nicolas Changarnier sunt mai mult decât sugestive: „…Nu a întârziat să enumere circumstanțele ce fără luptă sau absolută necesitate i-au pus soarta în mâinile noastre; a crezut în loialitatea și cuvântul nostru. Dovedind claritate în expunerea faptelor, de necontrazis în raționament, simplu și demn în exprimarea unei dureri amare dar conținute, a evitat să pronunțe vreun cuvânt violent la adresa prințului căzut la rândul său în nefericire sau a generalului Lamoricière de care de altfel avea destule motive să se plângă…..În cuprinsul lungii noastre întrevederi barbarul s-a impus constant asupra europeanului civilizat[13].Semnificativă este și descrierea episcopului de Alger, Antoine Dupuch (septembrie 1848) și acest aspect trebuie subliniat pentru că suntem într-un context de secol XIX al unui catolicism de altfel manifest: „…fermitatea, energia, calitățile politice, bravura, activitatea, patriotismul său, au dat îndeajuns de multe mărturii strălucitoare….Nu sunteți frapat, încă de la început, de această nobilă și antică simplitate?….Cuvintele sale sunt pline de gravitate, de finețe, de grație și delicatețe; aceasta este de altfel oglinda sufletului său….posedă un nivel intelectual remarcabil, dublat de un tact desăvârșit….Este generos, recunoscător…de o pietate fără ostentație, mult mai aproape de adevărul pe care mulți probabil nici nu-l pot bănui[14].

Ferdinand de Lesseps a avut în emirul Abd el-Kader poate mai mult decât un aliat, iar subiectul ce i-a apropiat pe cei doi protagoniști a fost construcția canalului de Suez. Nu a fost ușor, prin raport la mentalitatea secolului XIX, să fie acceptată și finalizată în lumea orientală o lucrare de asemenea anvergură. Meritul lui Abd el-Kader precum și ponderea incontestabilă a prestigiului său ce s-a tradus printr-un sprijin complet („veritabilă binefacere a umanității”, „lucrare civilizatoare și umanitară”[15], acestea au fost cuvintele emirului) acordat lui Ferdinand de Lesseps, participarea sa la inaugurarea efectivă a canalului (1869), toate acestea nu aveau cum să nu fie reflectate de acesta din urmă: „Deplasându-mă în 1848 către ambasada mea la Madrid, trimis fiind în misiune de Lamartine, am făcut un ocol pentru a-l vizita pe Abd el Kader, acesta aflându-se la castelul din Pau cu întreaga sa familie. L-am văzut atunci pentru prima dată și am fost frapat de resemnarea sa calmă și nobilă…..De câte ori oare nu l-am reprezentat pe Abd el Kader precum un sectar neîmpăcat? Cei ce l-au cunoscut pe emir în timpul captivității sale în Siria, loc în care tocmai salvase populația creștină victimă a fanatismului otoman, au admirat simplitatea nobilă a manierelor sale, caracterul său de o bună cuviință mereu constantă, spiritul său apropiat de gândirea cea mai elevată. Și-a păstrat întregul său prestigiu și atunci când nu i-a fost teamă să exprime în fața Europei sentimentele sale de toleranță, a făcut-o pentru că a fost convins că nu va pierde nimic din încrederea coreligionarilor săi[16].

Nu în cele din urmă, ci poate înainte de toate, mă simt dator a prezenta mărturia plină de semnificație a scriitoarei franceze Olympe Audouard. Promotoare a mișcării feministe din a doua jumătate de secol XIX, cuvintele sale sunt fundamentale în creionarea unei personalități importante precum Abd el-Kader, alături de ideile sus-menționate exprimatede episcopul catolic Antoine Dupuch: „Emirul Abd el Kader este cu adevărat un om superior; foarte inteligent, cu o judecată dreaptă, vie și sclipitoare; are în caracterul său ceva demn și binevoitor care încântă. Statura sa este una nobilă și mândră, figura frumoasă, cu toate că ținuta siriană nu îi vine atât de bine precum cea algeriană. Oricum este un om remarcabil atras de progres; ar dori să introducă elementele civilizației printre ai săi. Pare atașat de Franța și mai ales de Napoleon III….Pretindem și credem în mod greșit că arabul nu este galant, poate nici măcar politicos cu o femeie. Pot declara însă că emirul a fost de o politețe desăvârșită și de o galanterie cavalerească. Când am sosit într-un sat arab iar un coreligionar, în clasicul spirit oriental, l-a servit înainte pe el și nu pe mine, imediat mi-a înmânat ceașca sa și a făcut un semn potrivit căruia eu trebuia să fiu servită prima, ceea ce în paranteză fie spus i-a uimit destul de mult pe acești altfel atât de ospitalieri arabi[17].

Ultimul portret aparține tot unei femei, scriitoarea Anne Blunt, nepoată a lui Lord Byron. Aceasta a publicat în anul 1882 volumul „Călătorie în Arabia”.A avut o întrevedere cu Abd el-Kader la Damasc în anul 1879, cu câțiva ani înainte de moartea acestuia:„Acest vârstnic șarmant al cărui caracter ar onora orice națiune sau credință, își termină zilele așa cum le-a început, într-o retragere printre scrieri și în practica religiei sale. Arabii din Vest, așa numiții Maghrabi, se deosebesc de cei din peninsulă și chiar de toți ceilalți prin apetitul pentru pietate și rigurozitatea gândirii….are fața palidă a unui savant și surâsul unui bătrân, dar privirea încă vie și pătrunzătoare precum a unui șoim….Posedă cea mai înaltă filosofie, cea în care înțelepciunea arabă se alătură contemplării, ca privilegiu al marilor spirite[18].

În încheierea acestui articol mi-am îngăduit să spicuiesc din scrierile și cugetările sale, pentru a încerca să reliefez particularitatea și mai cu seamă profunzimea acestui mujahid (luptător) dar și murshid (învățător) totodată, fiind în același timp convins că exemplul vieții sale reprezintă una din cele mai importante metamorfoze:inamicul de odinioară este partenerul de astăzi, ceea ce nu este deloc puțin dacă ne referim la secolul XIX; am adăugat totodată ideile de o logică și o luciditate impresionante ale lui Alexis de Tocqueville, subiectul fiind același Abd el-Kader:

Să nu vă întrebați niciodată care este originea omului; interesați-vă mai degrabă asupra vieții, curajului, calităților sale și veți ști cine este cu adevărat. Dacă apa dintr-un râu este limpede, clară și dulce, aceasta se datorează purității sursei sale[19] (Abd el-Kader).

 

Nu trebuie să ne încredem în trecut și să ne iluzionăm că puterea lui Abd el Kader, după ce a strălucit un moment, se va stinge precum atâtea altele. Din contră, va trebui să ne temem că Abd el Kader este pe punctul de a înființa, la arabii ce ne înconjoară, o putere mai centralizată, mai agilă, mai puternică, mai experimentată și mai ordonată decât toate cele ce s-au succedat de un secol în această parte a lumii[20](Alexis de Tocqueville).

 

[1] Pe larg, în articolul subsemnatului intitulat „Evantaiul, simbolul diplomatic al crizei franco-algeriene”, disponibil la: http://www.idr.ro/publicatii/Semestrul%20I%202007.pdf.

[2]Ahmed Bouyerdène,Abd el-Kader par ses contemporains, Fragments d’un portrait, Paris: Ibis Press, 2008, p.76.

[3]Henri Teissier,L’emir Abdelkader, Centre Culturel du Livre É[email protected], 2020, p.18.

[4]Ibidem, p.25.

[5]Ibidem, p.54.

[6]Bruno Étienne și François Pouillon, Abd el Kader Le magnanime, Gallimard, 2003, p.75; alături de garda sa formată din algerieni, a apărat la propriu creștinii refugiați în domeniul său din Damasc (n.a.).

[7]Henri Teissier, op.cit., p.67; în original „drepturile umanității”/„huquq al-insaniyya”.

[8] Jean-Louis Marçot, „Abd el Kader et la modernité”, în Studia Islamica, ianuarie 2011, https://brill.com/view/journals/si/106/2/article-p281_7.xml?language=en, accesat la data de 12 august 2021.

[9]Ahmed Bouyerdène, op. cit, p.71.

[10]Ibidem, p.72.

[11]Ibidem, p.90.

[12] Henri Teissier, op. cit, p.70.

[13] Ahmed Bouyerdène, op. cit, p.90.

[14]Ibidem, p.100.

[15] Jean-Louis Marçot, op.cit.

[16]Ahmed Bouyerdène, op.cit, p.124.

[17]Ibidem, p.128.

[18] Ibidem, p.132.

[19]Bruno Étienne și François Pouillon,op.cit., p.7.

[20] Henri Teissier, op. cit., p.96.

 

Sursele fotografiilor sunt urmatoarele:
1) Cele doua portrete ale lui Abd el-Kader: Larousse.fr.
2) Reproducerea eliberarii sale de catre Napoleon III, 1852: Napoleon.org.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *