De la martelare la pichamare…

ar trebui să fie un progres ca de la ciocan la pichamăr (forma DEX a germanului Pickhammer), ba chiar ca de la sclavagism la democratism; dar lucrurile nu stau nicidecum așa pentru că mintea e uneori contrară  tehnologiei. 

În Roma martelarea era un procedeu mecanic-politic aplicat statuilor reprezentând politicieni  căzuți în dizgrație; verbul ne duce la martellus, maleus, ciocan. Pragmatismul roman își spunea cuvântul și în această situație: era martelat, ciocănit adică, doar capul statuii dizgrațiatului pentru ca restul (bust sau corp decapitat) să fie refolosit prin adăugarea capului celui intrat în grațiile SPQR, adică senatul și poporul roman, măcar aparent; căci, dacă „vorbim” de adevărul istoric, înseamnă că există și unul neistoric sau o istorie neadevărată. În perioada prerevoluționară existau în școli cercuri ale prietenilor adevărului științific; de unde e logic că se accepta, măcar tacit și existența unui adevăr neștiințific.

Recent, în cadrul procesului de pregătire pentru statutul cultural implementabil pe Bega, printre multe altele s-a remarcat și o propunere care, de data aceasta, nu ar genera încă un ipotetic centru cultural,  deoarece presupune  demolarea unei fântâni arteziene; cam urâte ce-i drept; numai că nu urâțenia e argumentul demoliționist ci faptul că a fost ridicată în socialism. Desigur, propunerile cu un profund impact civic-emoțional sunt la modă, căci asta e democrația. Și astfel apar deosebirile marcante.

Martelarea nu era propunerea unui individ supărat pe cineva sau împins de la spate de altcineva, ci consecința unei decizii a senatului roman.

De presupus că dacă se va aplica isteața propunere civilă, se va lucra cu pichamărul, ca un semn al progresului tehnic; dar asta nu înseamnă eficiență căci o altă fântână arteziană și mai centrală a fost pichamerată  pentru a înlătura bordura în formă de stea (păcat că nu era în șase colțuri ca să nu se atingă prostia de ea), iar de atunci stă ca o ilustră ruină, de câțiva ani, printre alte ruine centrale. 

Dacă noua propunere demoliționistă va prinde viață, ceea ce nu e deloc exclus în contextul uniunii subminării României pe plan local, în mod cert va prinde viață un nou concept: pichamerarea ideologică. O dovadă că demolatorii de biserici au urmași inconfundabili. 

Deci, dacă tehnic asistăm la un oarecare progres căci totuși ciocanul nu poate egala pichamărul, decât eventual în asociere cu secera la un moment dat, e evident că distrugerea totală a unui obiectiv urban care ar putea fi „remasterat” arhitectural și coloristic, pe considerente ideologice, e probă de tembelism și risipă. Căci una era să martelezi cu gândul la reutilizare și alta să distrugi total ca să te afirmi; e drept: și Herostrat din Efes a intrat în istorie înflăcărând templul zeiței, fără ciocan sau pichamăr; dar era grec, nu roman. 

Într-un tratat (e în lucru la traducător) de pe la 1592, distinsul inchizitor de Cordoba, Juan Escobar de Corro, referindu-se  la diversele categorii de indivizi dornici de afirmare dar incapabili de a separa binele de rău și invers, subliniază că un real pericol îl reprezintă „trăncănitorii, guralivii, cei care cu aroganță se străduiesc să-și arate propriile adevăruri ca și cum nu ar putea fi respinse nicidecum. Apoi, trufașii și prezumțioșii care nu au spiritul lui Dumnezeu”.  Nu e vorba neapărat de politicieni. 

Ca atare, astfel putând să stea lucrurile, ar trebui să ne întoarcem la sclavagism, cel puțin la fel de nociv ca socialismul și să dăm cu pichamărul în oricum puținele ruine pe care le avem de la străbuni, de fapt strărăi. Nici nu ar fi ceva nou; tembelismul creștin a demolat aproape jumătate din Colosseum, până când totuși un Papă lucid l-a transformat în loc de închinare în memoria martirilor, deși nu e foarte clar dacă au fost executați creștini eodem loco; dar cui îi pasă de adevărul istoric dacă e să salveze civilizația Romei? O schimbare de paradigmă avant la lettre, o reziliență „mai puțin optimă”… și alte inepții salvatoare. Oricum, atâta timp cât cu statornicie privim înapoi cu mânie (rimă involuntară), fie și prefăcută, nu vom progresa ci vom rezilia, adică vom face constant pași înapoi.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *