Reîntâlnire cu o remarcabilă carte de memorii

În anul 2010 a apărut la Editura Polirom cartea de memorii a lui Ion Vianu intitulată  „Amor intellectualis – Romanul unei educații”. Volumul a primit premiul „Cartea Anului 2010” acordat de revista România Literară. Iată anunțul oficial din 26 noiembrie 2010:

Joi, 25 noiembrie, a fost decernat Premiul CARTEA ANULUI 2010 scriitorului Ion Vianu pentru romanul „Amor intellectualis. Romanul unei educații”, volum apărut la Editura Polirom. Festivitatea de decernare a premiului a fost găzduită de Clubul Prometheus din București.

De atunci cartea a fost reeditată de câteva ori tot la Polirom, cea mai recentă apariție fiind cea din 2021. Am citit, în 2010, prima ediție a cărții și am repetat lectura ei în 2022, cu 12 ani mai târziu,  primind cadou ultima ediție. Faptul că am citit două ediții diferite nu e semnificativ, cartea este aceeași. Eu însă am simțit diferența impactului lecturii asupra mea și am realizat că nu e niciodată târziu să reluăm o lectură: o vom citi cu alți ochi și altă experiență de viață, idee pe care Matei Călinescu, bunul prieten de o viață a lui Ion Vianu, a exprimat-o în cartea  A citi a reciti (Ed. Polirom 2003).

Citisem deja corespondența dintre Ion Vianu și Matei Călinescu, carte care m-a fascinat. Cum scriam în prezentarea cărții respective, am avut privilegiul să-l fi cunoscut personal pe Matei și să fi citit deja lucrările scrise împreună de acești doi prieteni, născuți în același an, 1934. În cartea de memorii, Ion Vianu îl numește pe Matei – Geamănul.

Fiu al profesorului si filosofului Tudor Vianu, autorul ne oferă un tablou al epocii trăite  în Bucureștiul lui natal din anii comunismului, epocă în care el a urmat studii de filologie clasică, pe care le-a întrerupt în favoarea studiilor la facultatea de medicină din București, după care a devenit doctor psihiatru. N-a părăsit însă niciodată lumea literară.

În 1977, doctorul Ion Vianu părăsește România și se stabilește în Elveția, unde își profesează meseria și de unde corespondează cu Matei Călinescu. Adevărata corespondență, cea liberă o au cei doi numai după 1989.

Am citit câteva cronici și păreri despre cartea de memorii a lui Ion Vianu, un volum de 400 de pagini – pentru a vedea dacă elementele care m-au atras pe mine au coincis cu cele ale criticilor literari profesioniști. Și am constatat – ceea ce de fapt ar fi normal să fi știut deja – că fiecare cititor în parte, fie el critic literar sau muzician, sau chimist (ca mine) – are propria sa percepție. Ceea ce este sigur este că această lucrare nu numai că a fost imediat premiată, dar că a avut un număr considerabil de reeditări, ceea ce dovedește că publicul a cerut-o!

Voi enumera cele câteva din elementele cărții care m-au impresionat.

Unul dintre ele este faptul că sunt, ca și autorul, – prin studii –  un om de știință, în ciuda preocupărilor mele umaniste și artistice. Nu-mi dorisem eu să urmez Conservatorul? Nu am evitat un an întreg să trec prin fața Atheneului din București de durere că studiam chimia și nu muzica? Recunoscând însă faptul că științele au o frumusețe aparte, m-a fascinat descrierea pe care Ion Vianu a dedicat-o perioadei de studenție la facultatea de Medicină. Și mi-am recunoscut gândurile și chiar senzațiile, pentru că, atunci când ești într-un laborator – fie de chimie, fie de disecții –  mirosurile pe care le simți fac parte din caracteristicile materiei înconjurătoare și înveți, astfel, tainele materiei.

Un alt element al cărții care m-a atras a fost dualitatea știință – umanism (artă, literatură) în trăirile autorului, dualitate prin care am trecut și eu. Am înțeles astfel și de ce am vibrat mai intens la a doua lectură a cărții: în 2010, la prima lectură, eram, zi de zi, om de știință. Ascultam muzică, citeam, scriam poezii, dar majoritatea timpului era dedicată postului de director al unui laborator de analize chimice. Astăzi balanța timpului mi-e înclinată spre umanism, ca și cea a lui Ion Vianu când a scris cartea.

Foarte impresionante pentru mine, ca iubitor (chiar pasionat) al muzicii, au fost numeroasele pasaje în care Ion Vianu, meloman și el, descrie legăturile lui cu muzica, audițiile pe benzi de magnetofon, repetițiile de concert la Atheneu pe care le frecventa, unul dirijat de marele Enescu. L-a cunoscut pe Aurel Stroe tânăr, cel care apoi a ajuns compozitor și mi-a fost profesor de armonie și contrapunct când mă pregăteam pentru Conservator. Aurel Stroe – explică autorul pe un număr considerabil de pagini – i-a deschis orizontul spre toate genurile muzicale – populară, de jazz, simfonică. Ion Vianu le expune pe rând, sistematic, iar eu am recunoscut gânduri, idei, întrebări pe care mi le pusesem și eu. Cum să nu fi vibrat la această spontană analiză muzicală făcută de un intelectual care, ca și mine, a îmbrățișat o altă meserie decât cea pentru care a avut o atracție inițială? Spune Ion Vianu:

„Bietul de tine! Cum să asculți? Câteodată, căzând într-un soi de letargie, lăsam muzica să mă îmbrobodească…la urmă, chiar fără să fi ascultat, rămânea ceva, o stare, o umoare, dovada că trecuse prin mine și mă schimbase, aproape fără să vreau. […] Alteori, muzica mă lua cu ea, pe un parcurs vertiginos. Era forța ei proprie, interioară care mă răpea, eram eu altul, în orele acelea?” (p. 94-95, ed. 2010)

Mai departe urmează o afirmație pe care, găsind-o spusă de un altul, mi-a dat certitudinea valabilității ei:

Am făcut –  o descoperire pe care mi-o datoram doar mie – o observație mulțumită căreia ascultarea, adevărata „Ascultare” a muzicii mi-a adus mai mult: dacă vrei să asculți toată muzica unui ansamblu muzical, să absorbi întregul ei conținut, concentrează-te asupra planului secund. Dacă urechea și mintea ta se concentrează asupra acompaniamentului, asupra firicelelor sonore care croșetează pe margini, urcă împotriva curentului, trec discret, ca ecourile, ca niște îngânări, de la un instrument la altul, se joacă, plâng, imită, numai atunci pătrunzi în masa, în grosimea compoziției, atunci ea capătă volum…Asta nu se va produce pe seama firului principal, cel pe care îl aude toată lumea…el îți va fi dat de la sine, pe gratis, fără efort.” (p. 95, ed. 2010)

Exact acesta este felul meu de a asculta quartetele de Haydn sau de Mozart de pildă, în părțile care sunt teme cu variațiuni.

Un pasaj voluminos al cărții, foarte impresionant pentru mine, este cel în care Ion Vianu îl descrie nu numai pe tatăl său, Tudor Vianu, dar și pe cei din jurul lui, Ion Negoițescu, Edgar Papu și alți itelectuali care au suferit sub regimul politic comunist. Unii au fost închiși, alții dați afară din posturi. Perioada de închisoare a lui Edgar Papu coincide cu cea a lui N. Steinhardt, a lui Dinu Pillat. Recent am citit și mărturisirile lui Neogițescu pe patul de spital înainte de a muri. Impactul pe care aceste descrieri directe, pe care autorul știe să le analizeze, este puternic pentru oricine. Pentru mine însă, care am fost – prin familie – apropiată de numele acestor intelectuali, pe unii cunoscându-i personal, lectura cărții a fost o redezvăluire a unor adevăruri pe care le-am aflat cu durere mult mai târziu.

Scrisul lui Ion Vianu este cursiv și fidel sentimentelor pe care le-a trăit. Spre deosebire de autoarea unei cronici mai vechi, eu n-am avut nicio clipă impresia că lectura ar putea fi, pentru unii, prea lungă. Dimpotrivă, mi se pare că orice cititor, indiferent de epoca pe care a prins-o în România, regăsește în carte fie fragmente din propria lui viață, fie află lucruri incredibile astăzi despre cum era viața în România anilor glorioși ai comunismului.

M-am întors după 12 ani la o carte și recitirea ei m-a încântat. Reflectând, am înțeles de ce: verbul a se întoarce are două sensuri: cel de a întoarce spatele, de a se despărți de ceva sau cineva, acțiune asociată de obicei cu tristețea și sensul opus, de a se întoarce, de a reveni, când senzația care domină este bucuria. Aceasta din urmă a fost trăirea mea la reîntâlnirea cu superba carte a lui Ion Vianu.

Articol apărut în revista Leviathan 2 / 2022.  

Un comentariu

  1. Rodica Vinca says:

    Impresionanta prezentare a” Amor intellectualis „,muzica probabil ne-a ” imbrobodit” pe multi dintre noi, dar oare am reusit sa ne concentram in „planul secund ” al acesteia sa percepem ” firicelele sonore care croseteaza pe margini …”? posibil pentru unii; Veronica Pavel Lerner reusesti sa captivezi atentia asupra acestei creatii literare a lui Ion Vianu – aceasta analiza muzicala plina de inedit .
    Felicitari Veronica, te citesc cu mult interes , scrierile tale nu pot fi doar trecute intr-o privire, trebuiesc aprofundate, gandite , te trimit la emotii trecute la o „intoarcere ” bine venita .

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *