Gabriel Liiceanu. Discurs despre demnitate

Din fericire, istoria noastră pare vegheată, la multe dintre răspântiile sale, de oameni-instituție, care creează viață culturală și ne conferă demnitate. Opera lui Gabriel Liiceanu, ridicată pe fundația modelului paideic nicasian, sub Ideile libertății, moralității, gândirii-ca-rămânere pe gânduri, contribuie la elevația noastră interioară, individuală, și comunitară și ne reamintește picătura de adevăr uman din turbiditatea existenței. În epoca relativizărilor și a negustoriei, creația sa ne așază într-o prețioasă speciae dignitatis

 Întinsa lucrare teoretică și pedagogică a cercetătorului român contribuie la recuperarea rangului aristocratic al omului ca ființă rațională, și ne procură, prin încurajarea gândirii pe cont propriu, demnitate ontologică și gnoseologică. Întreprinderea filosofului român aduce roade bogate în câmpul fenomenologiei existențiale și al traducerilor de profil ; răsfrânt în oglinzile filosofiei și literaturii, traseul  acestei filosofii originale a eului ne dezvăluie, succesiv, eul-pentru-ceilalți, eul rațional, eul moral, și, în cele din urmă, eul afectiv, împresurat de sacrul refuzat și râvnit. 

Cel de al doilea fel de demnitate cu care suntem investiți are o natură morală. Ea derivă din activitatea gândirii morale, apărute în matca celei raționale, gândire care nutrește eul moral. Accepțiunile  sale privesc respectul public și trimit către străvechiul gedula, semnotes, spre stoicul dignitas hominis(„De oficiisˮ) (Camelia Poghirc-Mihăilă).Așa cum se cunoaște, Gabriel Liiceanu este un intelectual-„spectator angajatˮ(Vladimir Tismăneanu),care, imediat după 1990, a deschis fronturile reformei morale. Unul dintre ele a fost cel al activismului civic și publicistic, tranșeea „terapiei prin cuvântˮ(articole, apariții publice, volume precum „Apel către licheleˮ, „Despre minciunăˮ, „Despre urăˮ, „Fie-vă milă de noi !ˮ, ș.a.).Celălalt a îmbrăcat haina organizațională : proiectul editurii „Humanitasˮ. Animozitatea față de absurdul și violența sistemelor totalitare l-au făcut  pe eruditul profesor să protesteze împotriva foștilor, reciclați în actuali oameni politici sau „vectori de opinieˮ. „Bibliotecă aruncată peste țarăˮ, menită să ne ramburseze valorile uitate și să ne racordeze la Occident, editura „Humanitasˮ, a devenit, în trei decenii de viață, un etalon al excelenței profesionale și al ținutei culturale, un „Gallimard românescˮ. Linia principală de apărare împotriva tarelor vechiului regim, imposturii, duplicității și urii, o menține etica seamănului, construită pe tiparul hristic-peratologic al „omului bun și iubitorˮ, tranzitivitatea psihologică a eului, imperativul categoric și conceptul „bunului cetățeanˮ („Isus al meuˮ, 2020).

Ceea ce atrage, instantaneu, atenția cititorului în pagină este vitalismul și voluntarismul concepției. Aprecierea nu se verifică numaidecât prin crochiul realizat de către Andrei Pleșu:„un vital cu aspirații geometrice. Un halterofil cu obsesia diafanului.Un om al concretului, dublat de un nărăvit al abstracțiuniiˮ(„O prietenie a contrariilorˮ).Am putea discuta aici despre adeziunea auctorială la autenticismul existențialist și interbelic, despre franchețea mărturisirii, asumarea destinală și referințele din Nietzsche și Cioran. Filosoful german apare în cel puțin trei contexte : în rama apolinic/dionisiac a operei de artă și în dezbaterea peratologică din „Tragicul. O fenomenologie a limitei și depășiriiˮ(1975); în paralela dintre reflecția sistematică și gândirea artistică, din „Încercare în politropia omului și a culturiiˮ(1981); ca exemplu al „gândirii ca stilˮ, antitetice „gândirii-codˮ folosite de Martin Heidegger („Ușa interzisăˮ).O a doua linie referențială preferată ne restituie intelectualitatea interbelică, din rândurile căreia modelul arhitectonic al Magistrului Noica se vede concurat de cel pathetic al lui Emil Cioran. 

În perioada bursei germane din 1983, tânărului educat în spiritul păltinișean i se întâmplă ceva neprevăzut. El simte tot mai mult că analizele savante nu îl apropie, ci îl îndepărtează de concretețea și trăitul vieții. Discipolul aude, de undeva, departe, „scîncetulˮ lui Noica, „semnalul despărțiriiˮ filosofiei de fluxul năvalnic al existenței.„Eul meu, asemeni eului oricărui individ de pe lumea asta, cu gîndurile, căderile(…)Exaltările și obsesiile lui, nu interesau filozofiaˮ, constată, dezamăgit, în „Ușa interzisăˮ. Translația către literatură, anunțată prin „Cearta cu filosofiaˮ(1992)și apropiată celei heideggeriene de după literarische Kehre(Gabriel Cercel),se susține, de fapt, pe vitalismul structural, pe gândirea liberă și pe o lăcomie a cunoașterii sinelui – care nu este nimic altceva decât chiar spiritul filosofiei. 

Să nu ne grăbim, deci. Despărțirea de filosofia de sistem nu înseamnă „trădareaˮ ei în ansamblu. Girația către epistolar și diaristică marchează, precum o ceartă între îndrăgostiți, începutul unei coabitări nuanțate. De aceea, cred că fragmentarea operei despre care facem vorbire în „două ascensiuni înspre aceeași profunzime, înaltă, și care doar suprapuse ca foile de calc lasă să se întrevadă configurația și miza esențială a întâlnirii dintre existență și concept. Două ascensiuni care sunt perfect orchestrate contrapuncticˮ(Gabriel Liiceanu, Gabriel Cercel, „Întîlnire în jurul unei palme Zenˮ, 2011)nu atinge esența. Personal, aș înclina să citesc tranziția în cauză în grila preocupării pentru limbaj și a împlinirii filosofiei eului. Considerațiile lui Gabriel Liiceanu asupra importanței limbii, ca heideggeriană „Casă a ființeiˮ, sediu al omenescului și a eului rațional, sunt cunoscute. În lumina comandamentului exprimării adecvate, pasul spre confesiune și „limbajul-stilˮ trebuia, prin urmare, făcut; bătălia pentru adevăr și sens, metaforizată prin înfruntarea lui Iacob cu îngerul(„Impudoare. Despre eu va fi vorbaˮ, 2021),trebuie neapărat câștigată. Am putea înțelege, deci, mutarea ca pe un demers inevitabil al filosofului însetat de adevăr. Fără îndoială, „depliereaˮ de sine prin scrisori sau jurnal „încearcă să fixeze timpulˮ, descâlcește detalii personale, exorcizează, cioranian, scoate la iveală resorturi nevăzute. Ar fi nedrept, totuși, să uităm mărturisirile, „Epistolarulˮ(1987),„Scrisorile către fiul meuˮ(2008)în buzunarul unui exercițiu facil de imagine, ori în anecdoticul „cărților cu prieteniˮ- chiar dacă portretele rezidenților „micii patriiˮ(Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Constantin Noica, ș.a.)constituie valoroase documente de istorie literară. 

Modificarea formei discursului nu presupune nici abandonarea eului rațional, reflexiv, ci găzduirea lui în complexul mai încăpător al Existenței, în nelimitatul „eului lărgitˮ care „trăieșteˮ în alt limbaj(„limbajul-stilˮ). Odată poziționat în ansamblul Vieții mărturisite, „cotidieneˮ, eul rațional începe să îi aplice acesteia acizii examinării abstracte, o despică până la schemă logică. Procedând astfel, eul rațional își redescoperă, concomitent, viața proprie, prin care se re-conectează Existenței împrejmuitoare, descrise. Literatura scrisă de Gabriel Liiceanu nu se desparte, în realitate, niciodată de filosofie. În afara matrixului psihologic, ceea ce le ține împreună sunt arma raționalității și ținta adevărului. Dar despre ce Existență discutăm, la urma urmei ? Este interesant de remarcat faptul că gândirea scrutativă se adresează atât Lumii sociale, „exterioareˮ(atâta câtă e),cât și regiunii necunoscute, restului(Alexander Baumgarten)lumii mentale care populează culisele lucidității. Din acest ținut misterios-fascinant, reflecția rotunjește-descoperă, progresiv, un eu afectiv. Confesiunea devine, deci, un plonjeu rațional, developat cu onestitate maximă, până în străfundurile subiectivității țesute fenomenologic-psihologic:„Scufundătorii din Delos erau faimoși în Grecia antică pentru capacitatea lor de a sta sub apă minute în șirˮ, notează domnia sa în „Ușa interzisăˮ. „Asta trebuie să fac și eu aici : să cobor cît mai adînc în mine și să-mi țin respirația preț de cît mai multe paginiˮ. Autorul simte că demersul căutării Sensului, început în plan societal și abstract, trebuie continuat în nelimitatul sufletesc, căci „Tocmai «suflețelul» batjcorit de filozofie conținea în sine totul, adevărul și viațaˮ(ibidem).

Volumele literare ale lui Gabriel Liiceanu ar merita, prin urmare, citite ca niște oglinzi autoscopice de parcurs în care exploratorul își reflectă chipul, și își măsoară, pentru o clipă, nivelul prospecțiunii de sine. Traseul dificil printre cețurile afectivității își conduce, în cele din urmă, drumețul către un punct de răscruce. Una dintre căi pornește către destinatarul scontat. Îndepărtarea de ceilalți, descoperă scriitorul, coborârea treptelor filosofiei eului, atinge, paradoxal, umanitatea tuturor, din care încolțește morala și religia.„Tocmai acesta era miracolulˮ, consemnează el în „Ușa interzisăˮ. „Cu cât te apropiai mai tare de tine, cu cât coborai mai adînc în intimitatea ta, cu atît ceilalți se recunoșteau mai mult în vorbele tale(…)Telescopate la scara omenirii, toate viețile se întîlnesc : se întîlnesc în posibilul lor(…).Același ADN afectiv îi ține pe oameni laolaltă și dirijează evoluția omeniriiˮ. A doua cale călăuzește pe un traseu ascendent. De-a lungul său, autorul constată cum gândurile-frazele încep să se întrepătrundă, se adună în vibrații arhaice, pornesc să onduleze în palele sufletului lumii(„Impudoare. Despre eu este vorbaˮ).Scara filosofiei eului nu coboară, ci suie, așadar, prin gândirea-limbaj a umanității comune, către cote la care „ființa fiecăruia dintre noi ajunge să rostească cântând, acolo unde spiritul nostru intră în unduire, și poate să alunece, să plutească, să se strecoare, să pătrundă(…)să bată adică țărmul lucrurilor cu valurile fără sfârșit ale cuvintelorˮ(ibidem).Seninătatea intuită aici modifică, brusc, decorul ontologic și deschide fereastra unei ipotetice demnități spirituale.

„Nu vă cere nimeni să fiți de acord cu Gabriel Liiceanuˮ, li se adresa denigratorilor de serviciu Alex Ștefănescu(„Texte care n-au folosit la nimicˮ, 2014).„Dar ar fi din partea dumneavoastră o dovadă de bună-cuviință să simțiți o anumită sfială când îi pronunțați sau scrieți numeleˮ. Așa cum am avut ocazia să vedem, din centrul comun al emisferelor acestei opere pornește un traseu filosofic de pădure, pe care eul, călătorind spre lume, se descrie pe sine, până la marginile sinelui-limbajului : umanitatea și Divinitatea. Este un drum solitar, dar împreună, care își recompensează cititorul prin demnitate. „Nu-ți rămâne decât să fii ca o monedă de aurˮ, credea, la rândul său, Epictet. O monedă „care se recomandă singură oricui știe să deosebească aurul adevărat de cel falsˮ. 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *