Din așa-numitul lockdown al începutului de pandemie, două imagini văzute cu ochii mei (de la etajul 4 al blocului) probabil îmi vor rămâne în minte pentru mult timp. Una este aceea a unei mașini de poliție străbătând bulevardul totalmente și absolut pustiu (era, totuși, duminică, cred), din al cărei megafon se auzeau ritmic îndemnurile „stați în case, pericolul nu a trecut” și (paradoxal, oarecum, nu-i așa ?, dat fiind că primul îndemn te îmbia la ațipeală) refrenul imnului național (“Deșteaptă-te, române!”). Iar a doua este aceea a unui hei-rup în care o echipă zdravănă (adică foarte numeroasă, o adevărată brigadă) de lucrători ai salubrității, echipați cu niște combinezoane de camuflaj (doar căștile de cosmonaut le mai lipseau), curăța cu multa râvnă și cu o mulțime de spumă albă în exces același bulevard, dezinfectându-l ca să omoare virusul care-și făcea de cap pe ciment. Recunosc că, și acum, ca și la acel moment, am avut aceeași senzație de bizar, de secvențe dream-like, constatând că unele din clișeele văzute prin filmele hollywoodiene s-au transferat în realitatea cotidiană. Ceea ce a urmat știm cu toții (declarații pentru a putea circula pe afară, măști, dezinfectanți, incertitudine, confuzie, teamă, speculații, blocaje, izolete, valuri, victime, vaccinuri, restricții pe bază de cod QR, societate segmentată între entuziaști ai vaccinării, oameni prudenți cu privire la toate sau libertarieni revoltați) și încă, probabil, privind retrospectiv, unii dintre noi tot încearcă să înțeleagă ce s-a întâmplat, după cum alții poate nici nu-și (mai) propun asta, lăsând istoria să-și facă treaba, pe măsură ce timpul trece și perspectiva devine (poate) mai limpede.
Pentru acele vremuri ce (poate) vor veni, Teodor Hossu-Longin și-a luat responsabilitatea de a furniza o carte-document-ficțional care, pe de o parte, ilustrează modul cum a început totul iar, pe de alta, se constituie ca o radiografie/frescă, ca o poză la minut, a societății urbane (profunde) bucureștene din primăvara anului de cotitură 2020. Spun “an de cotitură” pentru că (vom vedea dacă acest lucru se va confirma sau nu) pandemia planetară care a debutat la nivel global în martie 2020 (după ce deja își consumase o primă fază chinezească începând din noiembrie 2019) s-ar putea dovedi pentru noi, generația celor aflați acum cam pe la mijlocul vieții, a doua mare cotitură istorică și de destin comun, după schimbarea de regim din 1989 care ne-a prins în plină adolescență.
Măștile din spatele măștii (Editura Hyperliteratura, 2022) este o carte care se parcurge pe nerăsuflate, forța sa de seducție fiind construită pe pilonii unei verosimilități extraordinare a personajelor (a resorturilor interioare care le generează atitudinile și acțiunile), a tipologiilor umane și a relațiilor dintre acestea, pe o autenticitate și dinamică excelent jucată a dialogului, precum și pe o capacitate a autorului de a surprinde ansamblul unui fenomen social care afectează întreaga comunitate și pe fiecare dintre membrii acesteia în parte.
Probabil că prima tentație a oricui care și-ar propune să scrie despre această carte ar fi să se refere la personajele ei pentru că, s-o spunem pe șleau, acestea sunt suculente. Adică adevărate, vii, în carne și oase, îi recunoaștem pe toți imediat pentru că precis i-am întâlnit și noi în realitatea din afara cărții. Tocmai de aceea, am să mă abțin totuși să vă dezvălui prea multe despre ele (pentru a vă lăsa plăcerea de a vă bucura de spectacolul lor unic) însă, totuși, cu privire la unul dintre ele tot simt nevoia să spun câteva cuvinte. Este vorba de personajul exemplar al cărții, doamna Sidonia (și aici am putea face o discuție interesantă și despre puterea evocatoare a numelor folosite de autor, numele acestei venerabile persoane evocându-i firea printr-o contextualizare cu Sfântul Sidonius Apollinaris) o bătrână doamnă căreia traumele vieții nu au reușit să îi răpească noblețea și distincția ci, din contră, au sculptat-o într-o emblemă a echilibrului, a bunei-cuviințe și a empatiei. “(…) cu toată pandemia (…) eu nu mă impacientez deloc, chiar dacă în jurul nostru lumea a luat-o razna”spune ea la un moment dat și fiecare din noi știm cât de greu a fost să rămânem calmi (“…cât de puțin ne trebuie ca să ne destabilizăm psihic…”, spune un alt personaj al cărții) atunci când în prima zi a stării de urgență am văzut pe stradă tanchete cu soldați înarmați pe turelă (deși nu se anunțase niciun fel de atac armat) sau am constatat că rafturile magazinelor se golesc de produse de la o oră la alta.
Mai trebuie să spun și faptul că titlul cărții mi s-a părut excelent ales, acesta evocând cu putere un fenomen care, pentru mine unul, a devenit evident mai ales în al doilea an al pandemiei, în 2021, acela că, în mod paradoxal, deși a trebuit să purtăm pe față niște măști de plastic/tifon care ne ascundeau chipul, tot ceea ce s-a întâmplat a funcționat, în fapt, ca o demascare în masă, “măștile” sociale și imaginea pe care fiecare și-a construit-o căzând sub presiunea evenimentelor, moment în care toți ne-am văzut pe fiecare ce hram purtăm și cum suntem în realitate, ce ne poate pielea în condiții de presiune neobișnuită. Despre asta, undeva prin carte, unul dintre personaje chiar face teoria supraviețuirii în situații limită („Ea învățase că în momentele de criză cel mai bine este să nu ieși în evidență. Să nu faci și tu valuri, pentru ca tsunamiul oricum trece, indiferent dacă te implici sau nu. Așa fusese de fiecare dată, (…) toți cei care își țineau capul la cutie rămâneau neclintiți pe poziții. (…) invizibilii supraviețuiesc întotdeauna.”), dar dincolo de aceste declarații fără echivoc, urmărind fiecare personaj vom constata că fiecare om are propriul său mod de a traversa o asemenea perioadă. Și că, în asemenea momente, masca socială a fiecăruia devine aproape complet străvezie.
Și, aș mai dezvălui ceva, cu dedicație specială pentru cei pasionat de oniric, de suprarealism sau fantastic. Există în carte o secvență teribilă în care bătrânul-administrator-mic-dictator-de-bloc (Ghiocel Apostolache; vă spuneam că numele acestor eroi spun multe despre cei care le poartă) are un vis distopic (“mergeam încet de parcă înaintam prin gelatină”, “(…) sute de mâini nefiresc de lungi apar din toate părțile (…), mă lovesc, mă împing, îmi smulg hainele de pe mine”) al cărui sens vă las să-l descoperiți singuri. Aș spune doar că acesta rimează (mult) cu o altă reflecție despre om, pe care o întâlnim undeva prin poveste: ,,Perfecțiunea naturii așezată în vârful evoluției, omul gânditor (…) Ce glumă proastă am ajuns! Niște maimuțe cu pretenții, mereu agresive și puse pe scandal, cățărate vremelnic pe cea mai înaltă creangă din copacul progresului speciilor, locul perfect pentru ca toate celelalte animale să ne vadă foarte bine curul cel roșu.”
Da, de bună seamă, citind cele de mai sus ne reamintim ceea ce deja știam, că, uneori, lumea aceasta este un bazar haotic în vâltoarea căruia, cine știe, oricare dintre noi s-ar putea sminti cândva. Și, care ar fi atunci soluția de a trece cu bine prin acest pasaj al existenței ? O găsim tot printre rândurile cărții, la pagina 220, undeva în partea de jos, într-un fragment care, cu o măiestrie deosebită a frazei, cu o forță de sugestie lină dar și foarte intensă în același timp, ne vorbește despre ceea ce (probabil) ne trebuie ca să (pe)trecem peste toate cu bine, despre întoarcerea (mentală) la esențe: „În adolescență (…) rămânea noapte de noapte și privea cerul într-o liniște care-l învăluia precum o mantie, inspirând adânc aerul rece mirosind a lemn proaspăt tăiat, a păcură, a fum, a pământ umed și a balegă. Se făcea atunci o legătură de sânge cu universul, cu trecutul îndepărtat, cu eternitatea, parcă distingea în depărtare sunetul unui car tras de boi pe ulița unei închipuiri, simțea pe obraji dogoarea spuzei unde se coceau molcom cartofii, avea în gură gustul dulce-sărat al laptelui proaspăt muls în care își topeau fierbințeala boțuri de mămăligă ruptă din soare.”
Lectura plăcută să aveți !
