Voluptatea de a fi singur

Marta Petreu și Mihai Iovănel au dat, până acum, cele mai consistente studii despre autorul lui De două mii de ani. Desigur, printre toate controversele posibile, fiecare pe baricada lui analitică, fiecare cu propriile direcții și opinii. Nu că opera lui Mihail Sebastian și, deopotrivă, gesturile sale publice ar fi fost ferite de ambiguități, decurgând în primul rând din epoca cețoasă pe care a traversat-o mai toată generația lui. Tatiana Niculescu vine acum cu o biografie, încercând să ofere o narațiune neutră, onestă, fără implicații ideologice, fără judecăți morale sau politice. Aș fi zis mai apăsat „doar o simplă biografie”, dacă ea n-ar fi pusă, totuși, sub semnul unei etichete pe care absolut nimeni nu i-o poate contesta lui Mihail Sebastian: singurătatea. Ea se poate traduce și literal, și simbolic, căci „evreul de la Dunărea Brăilei”, cum îl numise Nae Ionescu în celebra Prefață, a încercat din răsputeri în toată existența sa atât de cezurată să rămână intelectualul critic, lucid și nealiniat, prin excelență, scriitorul mereu consecvent sieși, fără rest. Și se pare că i-a reușit sau cel puțin asta rezultă din Singur. Viața lui Mihail Sebastian (Humanitas, București, 2022).

De la nașterea într-o familie evreiască cu origini amestecate (8 octombrie 1907) până la moartea sa prematură (29 mai 1945), cartea Tatianei Niculescu urmărește biografia lui Sebastian reconstruind-o liniar, sever și fără ramificații inutile. În toate cele 21 de capitole (n-am socotit Cuvântul înainte și cele câteva fotografii), contextualizarea e mereu atâta cât trebuie, la fel și explicațiile, paralelele sau asocierile necesare. Sursele principale sunt, desigur, romanele, articolele, scrisorile, piesele de teatru și mai ales celebrul Jurnal, dar autoarea a trecut printr-o mulțime de arhive brăilene și bucureștene, prin mărturii ale prietenilor și ale celor din familie, prin istorii și prin gazete ale vremii. Ele au constituit testul de acuratețe informațională, astfel încât narațiunea să aibă fluența unui roman bine documentat (e specialitatea autoarei, de altfel), dar fără burți ostentative înspre și dinspre multiplele surse precizate în notele de subsol. În acest sens, nu există, de pildă, nici incursiuni oțioase în relația cu directorul Cuvântului (găsim destule în Seducătorul domn Nae. Viața lui Nae Ionescu a aceleiași), nici excursuri prea largi despre aventurile politice ale intelectualilor din interbelic (mai ales ale prietenilor Camil Petrescu și Mircea Eliade), nici riscante presupuneri despre multele iubiri ale brăileanului Iosef Hechter (între ele, Leny Caler și Nadia Mărculescu). Dar, în încercarea unui parcurs exhaustiv, nu sunt ocolite bornele importante, cu tot cu chestiunile delicate: copilăria în cartierele de pe malul Dunării, hipersensibilitatea pernicioasă, presiunile antisemite vizibile încă din adolescență, relațiile cu evreitatea originară, sexualitatea timpurie și vagantă (și consecințele ei pe termen lung), atașamentul ciudat față de scandalosul Nae Ionescu (încondeiat fără drept de apel în De două mii de ani), episoadele suicidare de sărăcie, depresie și marginalizare, formația intelectuală predominant franceză, oscilațiile afective din interiorul criterioniștilor, tribulațiile de „huligan” prin variile schimbări de regim politic, pseudonimele și măștile publice, încercările literare reușite, ratate sau conjuncturale, lecturile dezordonate, raporturile dintre literatură și imediat, inadaptările postbelice, straniul accident fatal care i-a adus sfârșitul. În toate, însă, Mihail Sebastian rămâne apologetul asumat al singurătății, deopotrivă securizante și aducătoare de necazuri. Nici de stânga, nici de dreapta, nici „cu ei”, nici „împotriva lor”, el a dat „de înțeles că acestea sunt rostul și rolul intelectualilor și scriitorilor într-o societate”. Nu de dezertare e vorba, ci de „curajul de a veghea cu conștiința trează în fața deciziilor politice care hotărăsc viața individului și a colectivității. Misiunea cărturarului constă tocmai în curajul de a-și afirma activ modul nepartizan de gândire”. Și, notează autorea în alt loc, e vorba îndeosebi de singurătate, trăită cu voluptatea celui deprins cu repudierile tuturor. „El nu e nici sionist, nici marxist, nici gardist, nici colectivist, exaltă individul, nu colectivitatea, îl irită nesfârșitele dezbateri pe tema generației tinere «în numele căreia atâția șefi de plutoane ideologice își permit să enunțe adevăruri absolute». El se vrea un spectator obiectiv și detașat al evenimentelor. Un om singur, o gândire liberă”.

Cartea Tatianei Niculescu readuce în atenție figura unui intelectual autentic, cu atât de palpitanta sa lume însoțitoare. Nu că n-ar mai fi fost nevoie, în cazul inepuizabilului Mihail Sebastian.

 

 

(text apărut în ultimul număr al revistei „Convorbiri literare”)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *