Poate, într-o zi, cu Dumnezeu

pornind de la Avraam și stejarul de la Mamvri,

 Cartea Facerii, din Vechiul Testament

Pe bulevard cu gândurile aiurea, cu pași mici, repezi. Spre piață. Frig. Fără o țintă anume. Prezentarea o să conțină mai multe citate, nu m-am hotărât care. Am încetinit pașii, am nevoie de timp. Brusc nu mai sunt mulțumită de ce am lucrat acasă. Casa-birou. Până și pisica și-a mutat locul. A simțit că în „biroul” meu nu e de stat. Prea multă tensiune, vorbărie multă. S-a mutat pe balconul închis, pe o pernă de catifea. Aș lucra și eu de pe perna ei de catifea, tolănită la soare. Bucătărioara mea e tot pe balcon, de acolo vin arome de cafea sau de biscuiți semi-preparați pe care-i coc în cuptorul electric. Nu mă complic, sunt o adeptă a stilului de viață simplu, natural, i-aș spune, că tot se poartă etichetările, neo-hippy cu accente de rafinament. Muzica în surdină la o mică boxă wi-fi, jazz-coffee sau lofi study music. Motive în plus pentru ca pisica să se bucure de noul ei loc. Între ședințe, mă așez lângă ea pe pernă și o mângâi pe cap. 

Tema prezentării mele este despre confortul zilelor de azi. Cât de mult ne-a schimbat ideea de comoditate. 

Mi-e frig și un pic foame. Merg la o cafenea, e una mică cum intru în piață pe stânga. Dacă pisica ar vorbi, mi-ar putea descrie mai bine ca oricine ideea de confort: moale, plăcut, practic, primitor. Dar și convenabil. Pentru ea. 

Pe bulevard. Frig. Lângă mine, mai precis în spatele meu, în lateral cumva, am simțit o „făptură”. Merge hotărâtă și îmi copiază pașii. Am băgat nasul în telefon. Căldura și energia ei sau a lui sunt liniștitoare. Poate că e doar umbra mea. Mă însoțește peste tot, nu are de ales. Nu m-am întors, nu îmi e teamă. Poate doar un pic curioasă. Mi-am numărat în gând pașii până la cafeneaua unde o să-mi comand un cappuccino cu lapte de migdale. Făptura nu se dezlipește de aerul care mă înconjoară. Nu știu de ce, dar mă simt bine. A intrat în intimitatea mea și s-a extins la maximum. Făptura e înaltă, masivă, elastică, vioaie chiar, nu-i știu chipul, încep doar să-l intuiesc. Nu vorbește. Îi simt alura moale, cauciucată. Poate că e umbra mea în haine de carnaval. 

Bulevardul e plin de mașini care zumzăie neîncetat, din când în când câte un claxon al unui nervos. În vremurile Vechiului Testament oamenii se puneau la drum pentru luni întregi, traversau deșerturi, spre locuri promise, întâmpinau primejdii. Coceau azime. Trăiau în corturi, peșteri. Acolo primeau și poruncile Domnului. Acolo se și îngropau. Acolo, oriunde era acel acolo, puteau vorbi cu El. Iar cei aleși răspundeau mereu: Da! „Dumnezeule, Dumnezeul meu!” (din Psalmul 43).

În zilele în care trăiesc eu, majoritatea oamenilor sunt obișnuiți să-și spună părerea, să comenteze. Orice ne amenință confortul trebuie inspectat și corectat. Dacă mi-e frig, nu ies din casă. Dacă mi-e sete, întind mâna după sticla de apă plată care e pe jos lângă birou. Mă enervez când sunt prinsă într-o discuție polemică. Nu mă las până nu câștig măcar ceva într-o conversație, de parcă ar fi miza vieții. 

În curând se vede piața. De acolo nu mai e mult și o să intru în cafenea și toate grijile mele o să se risipească. 

Stejarul din piață e înconjurat de un gard din piatră. E un stejar milenar. Locul meu de întâlnire cu „făptura”. Cred că abia acolo o să-mi dezvăluie cine e. Încă vreo douăzeci de pași, umăr la umăr. Simt miros de cauciuc în nări. Zece pași. Avem de traversat, și piața asta se străbate în mai multe etape. O să stăm de trei ori la semafor unul lângă altul. Făptura, nu știu dacă e obișnuită cu obiceiurile noastre urbane. Desigur, nu toți le respectă. Unii mai trec și pe verde. Confortul urban poate să fie un capitol întreg în prezentarea mea. Confortul ne-a tâmpit pe mulți. Deși e văzut ca o chestie esențială pentru un trai civilizat, după noile norme.

Dacă aș lua un interviu făpturii, așa ar arăta întrebările:

• Seara, când pui capul pe pernă, plângi?
• A trăi civilizat te ajută să fii mai fericit/ă?
• Cât de mult te-ai moleșit de la confortul vieții de zi cu zi?
• Ți-e frică de moarte?
• Ai regrete?

Nu cred că o să accepte să răspundă. Dacă întorc capul, aș avea o șansă să o invit la o cafea să stăm de vorbă. Observ că știe să traverseze, tot lângă mine e, deci e o făptură atentă la chestiile orașului. Sunt curioasă dacă știe istoria stejarului din piață. 

Rar, foarte rar, vine un bărbat în vârstă să deschidă poarta de lemn. Gardul din piatră e înălțat cu sârmă ghimpată. Stejarul este mândria orașului nostru și secretul lui cel mai bine păstrat. Bătrânul are o masă mică din lemn de măslin pe care așază poze alb-negru. Le vinde, costă puțin. Când apare câte un doritor, bătrânul se ridică de pe scăunelul lui și se apucă de povestit. Istoria pozei și a stejarului. El mic cu frații lui, păzind caprele. Orașul nu se întindea până acolo. Zâmbește cu gura până la urechi atunci când spune că stejarul are 5000 mii de ani. E un om fericit. Confortul lui: măsuța, scăunelul, pozele, stejarul, cheia de la lacătul uriaș cu care fereacă poarta. Și zâmbetul. 

Mai avem un semafor și am reușit să traversăm. E momentul să facem cunoștință. 

Întunericul cade peste oraș. Astăzi cu un minut mai târziu decât ieri. Ziua nu se sfiește să plece chiar dacă oamenii nu și-au terminat treburile, unii nici au ajuns acasă. Lumina zilei nu face parte din confortul nostru. Nici întunericul nopții. Bătăile inimii, zbaterile pleoapelor, nici ele nu sunt confort.

Cred că a obosit. Simt făptura că respiră greoi și că vrea să se așeze. Am încetinit pașii. E o bancă aici cum intri în piață. Sunt mai multe dar asta e mai mare, din lemn masiv. Unii spun că ar fi făcută dintr-o creangă ruptă din stejar într-o noapte cu furtună. O să stau și eu lângă ea, dar o să țin capul plecat, ochii-n pământ, vocea calmă, să nu o sperii. Ne-am așezat, aștept ca făptura să se liniștească. Gâfâie. Se vede că nu e adaptată zilelor noastre, poate că vine de undeva de departe. Șoptesc o invitație la cafea și croasant, e o cafenea simpatică, o să-ți placă, i-am zis. Vine curând vremea să întorc capul, să văd cine e. Poate că ea a făcut asta deja și are o impresie despre mine. Prima impresie contează. Nu am nici oglindă (confort, iarăși) să verific cum îmi stă părul după traversare. 

Plânge. Oare ce i-am făcut? Desigur, e mai ușor să dau vina pe mine. Poate că un puști a râs de ea pe trecerea de pietoni, știți cum sunt puștii când vin de la școală, înfometați și răutăcioși. Lacrimile ei veneau de undeva din interiorul făpturii, plângea cu o voce înăbușită. Un motan a apărut din senin și s-a așezat la picioarele noastre. Un motan negru care miaună insistent. Făptura a început să râdă încetișor, pesemne că motanul o înveselise. 

• Mi-e frig, i-am zis eu cu o voce clară, și tare aș vrea să beau o cafea fără cofeină (confortabilă invenție), fierbinte. Mi-e și foame, nu am mai mâncat de dimineață, azi am avut multă treabă. Ce zici să intrăm în cafeneaua de acolo? Te invit eu. Poate că și tu ai nevoie de cineva care să te asculte. Uite, pe mine mă cheamă Sara.

Am întors brusc capul și am rămas blocată. Lângă mine pe bancă stătea un dinozaur din cauciuc. Un exemplar realizat în mod realist, probabil că face reclamă la Muzeul de Istorie Naturală, să atragă cât mai mulți clienți. 

Tace. Își mișcă brațele foarte natural și are o ditamai coada care se  sprijină pe spătarul băncii. S-a ridicat și a început să danseze în fața mea, fără muzică. Nu știu cum ar fi dacă am intra amândoi deodată în cafenea. Să ne așezăm la o masă cu paharele de carton reciclabil. Ce bine ne-ar sta împreună. Un cuplu atipic. Mă uit la el cât de bine dansează. Apreciez că omul dinăuntrul dinozaurului nu vorbește, ar strica tot farmecul. 

• Hai la cafea, am înghețat, i-am zis. Văd eu cum te prezint acolo în cafenea, ca să nu te dea afară. E opt seara. Deci ești după program. Ce-ai zice să ne uităm puțin la stejar? Noaptea e frumos luminat. Bătrânul paznic nu vine acum, păcat. Ne-ar fi povestit cum a văzut el în copilărie pe cei trei îngeri care s-au apropiat de copac. 

Dinozaurul are mânuțele scurte. Seamănă cu un Velociraptor. S-a așezat iar pe bancă și a pus capul pe umărul meu. Am tăcut amândoi câteva minute bune. Stejarul se vede bine de unde stăm noi. S-au aprins și luminile orașului. Se face din ce în ce mai frig. 

• Hai să mergem, îi șoptesc eu, îngerii o să vină în seara asta mai târziu. După ce ne bem noi cafeaua. Sau poate că ți-ar place un ceai?

A dat din cap, dreapta-stânga.

• Bine, cafea. Uite, o să cer un pai pentru tine. Unul mai lung, din hârtie reciclabilă. 

A dat din cap, sus-jos, repede.

• Mai bine stai aici, mă duc eu să vorbesc cu tipul de la bar, ne știm, schimbăm de obicei două-trei propoziții. Cred că-i place puțin de mine, iar eu roșesc și mă bâlbâi când sunt în preajma lui. O să-i explic cum stă situația cu tine. E bine așa? Ce ai?

Dinozaurului a lăsat capul greu și a început să-și bălăngăne mânuțele.

• Nu te părăsesc, stai liniștit!

Stejarul e învăluit într-o lumină albă cețoasă. Semn că în seara asta o să vină îngerii. Bătrânul paznic al porții s-ar putea să apară și el. Lumea trece nepăsătoare pe acolo. E ora la care se grăbesc spre casă. Au de hrănit pe cineva. Sau de certat ori plimbat. Măcar un câine sau o pisică. Nimeni nu se miră la vederea noastră, așa că prind curaj și mă duc spre cafenea să rezerv o masă pentru două… Nu știu cum să spun. Două persoane. Două ființe sau făpturi. 

Din stradă am pus ochii pe o masă într-un loc spațios, pentru că noul meu prieten are coada lungă. La bar, cum m-am așteptat, era amicul Avraam. Tare mult îmi place de el, are ochii verzi și privirea blândă. Dar mai are ceva, care îmi produce teamă. Aiureli de femeie, cum mi-a zis Ana. 

Avraam vine din nordul țării, mi-a povestit o dată între două espresso-uri. Îmi place numele lui. Acum e cam ocupat și-mi face semn din ochi să mă așez la masa mică rotundă de la geam. Așa mă poate avea sub ochi. Îi fac semn că aștept să termine ce are de făcut. Dă din umeri și își vede de treabă. Mă uit afară, coada dinozaurului se mai vede. 

• Ai venit cu cineva, zice Avraam din senin.

Mi-a citit gândurile? 

• Nu ai înțelege…
• Încearcă.
• Aș vrea o masă pentru mine și pentru un dinozaur…
• Ești genul milostiv…dar vezi că dinozaurii mănâncă mult. Avem sendvișuri.
• Mda…
• La vară o să închiriez și eu un costum de dinozaur, la mare, să fac bani pe plajă. Visez să stau într-o cameră faină. Balcon spre mare. Cu o cafea, cu o țigară.

Mă întorc spre stradă. Venea bătrânul! Îmi cer scuze lui Avraam și ies în fugă. Dinozaurul dispăruse. 

Bătrânul a deschis poarta și m-a invitat să intru. E o ocazie să văd stejarul de aproape. Seamănă mai degrabă cu un măslin, e foarte bătrân, se vede că s-a rupt de mai multe ori și din locurile în care s-a frânt au ieșit mlădițe noi. Bătrânul și-a tras scăunelul mai aproape de copac. 

• Nu ați văzut cumva un dinozaur? am întrebat eu îngrijorată. Stătea pe banca de acolo. Mi-e prieten.

Bătrânul a scos din buzunarul jachetei o poză. Era el, mic. Cu frații lui, lângă copac, cu o zi înainte să-i vadă pe cei trei îngeri. Așa trebuie să fi stat și Avraam cel din Biblie de vorbă cu cei trei bărbați, lângă stejarul de la Mamvri.

• De vorbă cu Dumnezeu, stai vreodată? a întrebat paznicul.
• Nu prea… și am plecat capul. Să știți că nu glumesc când spun că sunt îngrijorată de soarta amicului meu, dinozaurul. 
• El cu tine stă de vorbă neîntrerupt.

Bătrânul privea tăcut copacul. În fundal, nestingherită, e forfota orașului, neliniștitoare și aducătoare de calm în același timp. E locul pe care îl cunosc cel mai bine, aici vine noaptea care îmi aduce visele mele obișnuite. E sigurătatea cea mai puțin singură. Piața, copacul, semafoarele, cafeneaua, Avraam care prepară cel mai bun espresso, bătrânul cu pozele și poveștile despre îngeri. Ce mi-aș mai putea dori? 

Să găsesc dinozaurul. Bătrânul nu-mi e de ajutor dar nici nu mă încurcă cu nimic. Privește crengile cum se unduiesc în bătaia vântului care abia a început. Nu e tocmai o adiere lină, mai degrabă se anunță o furtună de iarnă. Oare cum arată un înger în zilele noastre? În blugi, în cămașă albă lungă, cu mantie, cu palton? Am mulțumit bătrânului pentru bunătate și am plecat spre cafenea. Poate că amicul costumat mă așteaptă acolo, la o masă, într-un loc spațios. Avraam sigur l-a recunoscut și i-a permis să intre. 

Cafeneaua se închisese. 

Vitrinele lucesc în întunericul punctat de becurile stradale și de cele câteva luminițe dinăuntru. Mă cheamă Sara, îmi repetam în gând. Îl iubesc pe Avraam, dar nu am curaj să-i spun. Dacă aș vorbi cu Dumnezeu mai des, poate că mi-ar dispărea timiditatea asta ucigătoare.

Mi-e frig, bag mânile în buzunar, o iau spre casă. Mă așteaptă pisica și prezentarea despre confort. Până mâine trebuie să fie gata. Pentru dinozaur poate că am fost o simplă experiență, se poartă. Avraam cu cafelele, bătrânul cu stejarul și cu îngerii, dinozaurul singur, eu cu pisica.

Și, poate într-o zi, cu Dumnezeu.