Pigmeii apocaliptici

Într-o montare de excepție a operei Faust la Covent Garden, atrăgea atenția o pancartă de dimensiuni apreciabile pe care era scris VIVE LA GUERRE, voind să celebreze plecarea la luptă a viitorilor eroi, în timp ce, evident, civilii plini de entuziasm rămâneau acasă ciocnind sticle cu vin și bere. Cum era de așteptat, la întoarcere mulți eroi sunt handicapați sau nu mai sunt. 

Nu poți să nu remarci în ultima vreme faptul că o rea parte a mediei devine tot mai otrăvitoare, adică mai decât era, mergând până la a sugera pe un ton parșiv și malefic iminenta intrare într-un al treilea război mondial; mai mult chiar, li se sugerează cetățenilor, în dezbateri la ore de vârf,  că ar fi, dacă nu necesar, măcar posibil, iar în acest sens să-și dea cu părerea; și, dacă se poate să fie cât mai belicoși. Se știe că prostia e nemuritoare, iar acest lucru se vede din faptul că, în general, nici mediaticii, indiferent de etate, sex și patron,  nici „invitații” părelnici  nu-și pun problema că ei înșiși ar putea muri eroic sau colateral. 

Evident soluții pentru a purta un război corect (dacă există așa ceva???) din punct de vedere mediatic ar fi: în primul rând înființarea a două batalioane de luptă și unul medical. Primul batalion format din politicieni aleși de popor le-ar oferi posibilitatea să pună în practică ceea ce au decis pentru alegători. Mă refer și la situația în care Țara este atacată din afară căci e culmea imoralității să îndemni la luptă pentru apărare, din spatele ecranului mediatic pentru ca ulterior, indiferent de rezultat, să conduci convorbirile de pace, favorabile sau nu. Un sub batalion de rezerviști, dacă tot s-a pus problema, poate fi format din cei care au pierdut alegerile momentan, opoziționiști sau nu, că tot politicieni sunt și ei. 

Al doilea batalion format din  mediatici de sex masculin ar oferi afirmarea celor care dau din mâini și gură, pe câmpul sau munții de luptă și nu în spatele frontului. În acest scop ar fi utile  niște microfoane cu gloanțe pentru cei care nu au făcut serviciul militar. Rezultatele încrâncenărilor reale ar putea fi urmărite cu ajutorul dronelor, ne mai fiind necesari corespondenții de la fața locului, mai ales că  nu putem ști câți au depășit stadiul de eroi. 

Batalionul medical este rezervat doamnelor din politică și mediaticelor, multe efectiv excitate de perspectiva belicoasă. Nu trebuie să aibă pregătire neapărat medicală; au fost și regine pe front sau măcar prin preajmă, îngrijind răniți și mutilați – nu știm cât de eficiente – și, oricum n-a murit nici una. Nu ar fi ceva nou în retrospectiva istoriei; Livius afirmă că la începuturile Romei au fost feminae quoque excitatae, numai că nu era vorba de excitamentul batalionardelor de azi, ci de atitudinea demnă în fața Statului, drept pentru care li s-au înălțat statui, fiind honoratae. De fapt  excitare în timpurile acelea nu avea nimic sexual, însemnând a înălța, a construi, a trezi. Tacitus relatează în Germania, plin de admirație, că femeile barbarilor asistau la lupte de pe marginea câmpului de bătălie, îndemnându-și bărbații, iar dacă vreunul cădea, o luptătoare îi lua locul; în primul rând soțiile conducătorilor.

Astfel fiind structurată armata de război a Patriei, cea profesionistă poate fi trimisă pe alte meleaguri și meridiane ca să apere patria (altora) și democrația,  urmând ca la întoarcere, în funcție de metehnele suferite, să aibă dreptul să participe la jocurile de tip Invictus (ironică denumire – neînvins) și să  fie felicitată de vreun cap princiar. Deci amintitele batalioane pot trece la lupta pentru pace, căci, de când lumea si vis pacem para bellum. Cei întorși probabil că nu vor spune nicidecum „Trăiască războiul” și nici nu vor mai dori să lupte pentru pace nici măcar pe ecran, cu microfonul. Există desigur și soluții cu adevărat pașnice dar probabil utopice; cu ani în urmă în capitala Țării vecine avea loc un miting grandios pentru afirmarea dorinței de pace a poporului; toți vorbitorii, politici, mediatici,  promiteau că vor lupta pentru pace; ultimul, un tânăr i-a amuțit pe ascultători prin propunerea rostită: „ce ar fi să nu luptăm pentru pace, ci să gândim pentru pace?!”

Revenind la cele de la început, remarcăm și inepțiile mediatice scârbavnice menite să infecteze anual cât de cât Sărbătoarea Pascală, de parcă românii în totalitatea lor ar sărbători decesul Mântuitorului: totul este mai scump decât anul trecut, obsedanții cartofi, luxuriantul miel (de parcă ar trebui să ingurgitezi unul întreg), cozonacul inabordabil, iar culmea generalizării imbecile „românii, îngenuncheați de prețuri…”; eventual de habotnicie la procesiunile religioase. Și, pentru că, așa cum am mai scris, prostia și incultura sunt nemuritoare, aflăm tot mediatic că ortodocșii și catolicii țin separat Paștele de prin secolul … VI (șase), când nu existau ca atare, de la Marea schismă;  care însă a avut loc în secolul … XI (1054). 

Îți vine să le spui VIVE LA GUERRE,  înscrieți-vă în batalioane și plecați la luptă; poate urmează și la gloire immortelle ca în același Faust. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *