Dialoguri oarecare

Война и миръ

– Tolstoi?

– Numai titlul!

– Și pentru conformitate chiar în rusește!

– Conjunctura! Și extraordinara putere a unui titlu în care sunt cuprinse într-o singură suflare alternativele esențiale ale vieții; simplu (zice Tolstoi) n-alegem, acceptăm și atât.

– Ca acum?

– Ca acum. Dar ştiu eu dacă este chiar accepțiune! Am citit chiar astăzi, în La Punkt, ce zice Ludmila Ulițkaia: Azi, 24 februarie 2022, a început războiul. Credeam că generaţia mea, venită pe lume în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, are noroc şi că-i va fi dat să trăiască fără război până la moarte…

Și amintirile dau buzna ori poate nu chiar amintiri ci întrebări rămase în suspensia înțelegerii care nu vine.

– Dacă-mi aduc aminte pe strada noastră treceau soldaţii în fiecare zi şi poate era firesc să cred că aşa se întâmpla peste tot. Călcau apăsat asfaltul străzii – piatră cubică, parcă – nu ştiu dacă era pas de front ori simplă călcătură cazonă, aliniaţi şi indiferenţi erau autoritatea zilei într-o succesiune metodică fără de care nu cred că era posibil să funcţionăm…

– Era război încă?

– Nu mai era, cel puțin nu cel despre care spune și Ulițkaia și de la “distanța“ asta se decolorează ca o fotografie de la târg, condiția realului fiind mărturia” la față locului”… ori timpul permite salturi înainte și înapoi numai în imaginația scriiioricească… Restul e filtrare ca într-un permanent fog londonez ori exprimare sub condei; când credibilă, când confuză.

– Intuiția poetică este totuși remarcabilă, nu crezi?

“…am prieteni în cer
dar pentru asta multe zile de primăvară îmi caută pricină
ploi
noroaie acide și urme de bocanci prețioși
fac nopțile cea mai proastă promisiune a vieții…”

O permanență de care nu scăpăm, se pare, și pe care o acceptăm cu stoicismul impus…

– Și ne uităm la televizor cum se mișcă din nou bocancii aia impersonali de care ne amintim numai pentru că îi avem în poze și pentru că i-am vrea lăsați acolo.

– Da, dar vorba lui Beckett: “You’re on earth. There’s no cure for that.”

– Sigur și pământul (“earth”- ca să rămân la Beckett) este populat eterogen – și să mu-mi sară în cap deștepții supra sensibili – nu la rase mă refer, nu la sexe, nici măcar la densitatea inegal distribuiită (a populației, evident) și nici la diferențierea tot inegal distribuită social ori intelectual – pământul ăsta pe care din păcate am cam uitat să-l tratăm cu respect este o aglomerare de caractere întâmplătoare și – după cum ne învață istoria – trăim mai mereu întâmplător.

– Nu mă trimite în istorie, te rog, mi-ajunge prezentul care ne aduce surprize “pe tava” conviețuirii colective din care nu mai înțelegem nimic, stăm ca “vițelul la poartă nouă” și ne minunăm: epidemii, pandemie chiar, războaie, invazii, amenințări catastrofale,  cădere parcă fără oprire… și ce altceva ar mai urma?

– Astenie, depresie, tristețe, oboseală, un întreg tacâm al alienării…

– Lehamite românească în care întră însă și nervozitatea aia confuză când războiul reapare ca o alternativă viabilă în rezolvarea problemelor care în general curg…

– Și știi cum e.

– Nu sunt sigură că noi chiar știm, „În memory everything seems to happen to music.”  cum zice Tennessee Williams, un aer simfonic se implică în recapitulările memorice și elementul esențial uman se abstractizează ori poate doar se transformă, sacrificiul justificat sau nu reține doar elementarul glorificrii… Altfel, moarte!

– Mă uit la televizor și nu scap de senzația că văd un film prost făcut în care violența imaginilor n-are justificare; sunt oameni pe stradă și cad zidurile, mame cu copii în brațe și mașini contorsionate ca în raliul ăla în care a murit Ives Montand, dacă-mi aducaminte, tancuri într-un convoi absurd ca într-un film făcut la întâmplare…

– Și noi încercăm să înțelegem – ce să mai vorbim de acceptare – că e război adevărat între ruși și ucrainieni pornit… de ce?

Ori cum se întreabă unul din eroii lui Tolstoi – Pierre Bezuhov – încercând acceptarea: “Pentru ce?, De ce? Ce se întâmplă în lumea asta?… Nimic nu-i trivial or important, totul este la fel, sens are numai să te ferești cât poți de asemenea confuzii”

Da, dar poți?

Versurile din poema “Ninsoarea în care nu cred” (Dan Petruț Camui)

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *