Destul de multă vreme am preferat să mă așez în bălți și scobituri ale pământului ca să am impresia că voi înflori la un moment dat, mai ales când plouă constant și orașul se transformă într-o seră care respiră, așa merg lucrurile pe aici, fiecare locuitor se metamorfozează într-o anumită plantă. Am avut tentative să mă vâr în locuri mai decente, cum ar fi ghivecele, paharele, burlanele, în parcuri lângă lac, bălării, în spații verzi de bloc, fără lac. Nici un rezultat pozitiv. Trifoiul din care încerc să renasc nu e cel norocos, am trei frunze găurite de viermi, ofilite de timp și albite de frig. Pe vremea gri cu ploi și furtuni, fiecare locuitor aduce o pată de culoare orașului, unii fiind trandafiri, alții păpădii, copaci, buruieni, fire de iarbă și așa mai departe, nu cunosc un număr larg de specimene de flori, arbori sau ce-or mai exista, dar știu că existența unui Fabaceae stacojit poate fi asociată cu o boală de piele a planetei, dacă cineva ar privi din spațiu. Bine că nu se transmite.
În jurul meu priveliștea e aproape neschimbată, se pot auzi doar foșnete de frunze și crengi și picături de apă lovindu-se cu capul de asfalt și acoperișuri, unele mă izbesc și pe mine, apa înghite încet străzile. De obicei, soarele răsărea la scurt timp după transformarea mea într-o ființă vegetativă, lumea își relua cursul obișnuit și revenea la normal, iar eu rămâneam neintegrat în peisaj, într-o baltă. Acum nu se întâmplă nimic, stau, cu toții stăm și privim în sus. Mă gândesc că o să dureze ceva, dar până să-mi termin ideea văd cum cicatricea unui nor întunecat se deschide, cristalele de gheață se desprind cu zgomotul unui ciorap dres ce se rupe sub tensiune și dezvăluie o fereastră de cer liber, fix deasupra mea. Nu-i pot calcula diametrul, mai ales de aici de jos, dar e suficient încât să poată lumina o mare parte a zonei în care mă aflu. Mă înclin bezmetic dintr-o parte-n alta ca să prind cât mai multe raze, mă rotesc și ajung cu tulpina drept sub un corp celest strălucitor. Îmi dă senzația că a fost acolo întotdeauna, în umbra altor stele care sclipeau fără rost în diferite nuanțe și emanau unde lipsite de profunzime, deși e îndeajuns pentru fotosinteza unora. Niciodată n-am reușit să stăm exact față-n față, să pot vedea mai bine. Nu știu cu exactitate ce fac, sunt copleșit de un sentiment ciudat, nou, un impuls puternic, bizar, care mă face să simt că e un moment important, și cu un ultim efort îmi întind pețiolurile ca pe niște tendoane, îmi încordez fiecare nervură din limbul frunzelor și preiau forma circulară a unui radar, îndreptându-mă cât mai precis spre steaua de deasupra mea ca să captez tot, să nu-mi scape nici o undă de lumină. Absorb toată energia degajată de parcă aș vrea să afund lumea în întuneric și, deși sunt minuscul, doar pe mine să mă poată observa, chiar dacă astrul e situat la milioane de kilometri distanță. Observ un pâlpâit.
Încep să aud pași rătăciți prin lacul format în groapa din ciment și valurile mă cutremură, cred că se trezesc oamenii, probabil nu mai picură nicăieri, dar îmi place așa, acum mă simt de neclintit, iar când o să mă usuc de tot în căldura ce mă cuprinde și rădăcina mi se va evapora în fâșii de esență cosmică, voi ști că pe retina lui Venus va rămâne amprenta unui punct verde cu forme ciudate.
