Note pentru un jurnal al despărţirii (116)

Şi dacă încerc, în această dimineaţă de primăvară iernatecă, să închid ochii spre a visa din nou fericirea, ceea se iveşte din materia lichidă a reveriei este silueta fragilă a casei care de demult, atât de demult, străjuia strada unde am învăţat să visez.

Acolo unde alţii pot prefira amintirile ca pe un vast ornament de fotografii baroce tot ceea ce ne mai rămâne este urma unei senine, modeste, delicate, stângace bucurii, ca şi cum miresmele din camerele unde privirea ta se înălţa, cândva, se prefac în stratul de praf al nostalgiei şi al dorului.

Şi poate de aceea, în acest jurnal al dragostei şi al despărţirii, Focşaniul este tema noastră cu variaţiuni, asemeni unei dimineţi pe care nu încetăm să o contemplăm, în trecerea sa prin anotimpuri: un geam pe care mâinile noastre unite, de dincolo de moarte, scriu istoria plăpândă a unei lumi pe care a fost.

Şi am ales, în acest jurnal al dragostei şi al despărţirii, să retrezim, cu cuvintele noastre regăsite, tot ceea ce părea pierdut şi risipit: duhul tău se arcuieşte asupra paginilor ca un cer de septembrie, iar sunetele mării ce creşte din cer ne însoţesc cu trecerea lor de unde.

Şi ce altceva mai putea dura, din clipa în care moartea a desenat acel octombrie funerar al durerii şi lacrimii: doar trăinicia unei melancolii care ne este punte consolatoare şi preludiu al revederii ce va fi să vină, dincolo de pragul atât de temut de oamenii amnezici.

Iar atunci când textul acesta ne adăposteşte, matern, zâmbetul uitat revine pe feţele noastre, timid şi şăgalnic, de parcă în el s-ar ascunde complicitatea de camarederie a unei întregi vieţi: zâmbim şi ştim că acest zâmbet îngăduit de visele noastre este semnul înseninării pe care o presimţim, ivită din durere.

Şi nu imi pot închipui dimineţile mele aspre fără cuvintele pe care tu mi le şopteşti, ca pe un murmur şi ca pe o arcuire de trandafiri. Şi nu îmi pot închipui nopţile mele fără atingerea ta spectrală, antrenându-mă pe coridorul magnetic al spiritelor. Şi nu îmi pot desluşi chipul în oglindă fară ca umbra ta să nu se întrupeze în cristalul mişcător, ca o aripă de ploaie a toamnei îndurerate.

Şi iată de ce acestui jurnal ne încredinţăm, ca într-o elegie ale cărei şiruri de fraze prefigurează mişcarea de noapte a norilor în care tu te închizi, ca într-un sipet evanescent. Şi iată de ce acest jurnal ne poartă mai departe, tot mai departe, până ce plaja celei din urmă toamne ni se dezvăluie, cu acuitatea atroce a fericirii pierdute.

Şi iată de ce , suspendând moartea şi trecerea, am construit, din şoapte şi ecouri de conversaţie, casa de vânt în care să ne topim, înseninaţi: celui care aşteptă, celui care visează, celui care plânge doar stingerea îi mai poate dărui limpezimea la care fiinţa sa aspiră, neîmpăcată şi arsă de dor.

Şi nu mai este nevoie de ochii pământeşti ca să mi te readuc aminte: fiinţa ta se risipeşte în văzduhul pe care mâinile mele îl ating, spre a te regăsi, ca o boare. Şi de abia acum văzul întunecat de raţiunea mediocră se deschide, iar ceea ce întrevăd este suita de zbor a unei păsări marine ce te cuprinde, despletită şi tandră.

Căci dragostea nu poate muri, căci dragostea nu poate uita, căci dragostea nu poate lăsa în urmă: cuvintele se scriu în fereastra de calculator, ca pe sticla unui hublou de scafandru ce coboară în adânc, în vreme ce timpul aşteptării curge peste noi, ca o maree celestă.