Totul

Marele poem vitalist al Angelei Marcovici din volumul „Păsările pe cer țipăˮ(Editura Casa de Pariuri Literare, 2021)eliberează un flux de „energie întunecatăˮ care deschide suprarealiste  grădini ale florilor răului, în arpegii negre, delicate, ce se insinuează dinspre „Melancholiaˮ lui Dürer, metafizica lui Leonard Cohen, și țipătul lui Joplin sau Munch. Revolta nihilist-postmodernistă menită să salveze ființa afectivă din catenele convențiilor se transferă, treptat, într-o cădere în slow motion din lume, sub cerul vânăt al unui deus otiosus arghezian, brăzdat de păsările obsesiei. Iremediabil atrasă de sorbul deznădejdii către „fundul prăpastiei care ar fi casa și patria noastrăˮ, poeta pornește să își ardă în public, cu  neînfrânată satisfacție, hainele vechi ale rolurilor, anxietăților/motivelor(singurătatea,bătrânețea,moartea)de pe limburile Infernului biografic, până la secătuirea eului social, rezumat, în partea a II-a, la phersu, la autoportret golit de fizionomie:„femeie ținută în loc bătută-n cuie ruginite ca frunzeleˮ. Viteza „călătorieiˮ crește, odată cu temperatura poemului, căci autorul își străbate, psihanalitic, straturile teluricului roșu-întunecat, până la miezul emoțional, incandescent, pe care, cu răceala neurologului ce desface homunculul cortical al lui Haven Wright, îl despică în zone literare de interes(ochi, mână, limbă, sex).Pe scena expunerii acestui nivel încep să apară vechile atașamente(fiul, Alexandru),fațetele erotismului, înțeles ca joc al acceptării-respingerii, ca și comunicare deplină(„Cînd noi doi facem dragostea, conștiința vieții și a morții /face parte din fiecare celulă a trupurilor noastreˮ),sau ca recuzare feministă a Puterii bărbătești(„Sîngele este strict masculinˮ).Se mai întâmplă un lucru special în acest volum. Departe de a conserva eul liric prin clasica recalibrare psihologică(„irenologie caut pe aici, nicăieri nu găsesc decît irod/și însingurare și înnourareˮ),traseul exorcizării literare pare a-l împrăștia în păienjenișul romantic-macabru al nopții, țesut încă din 1980(Nicolae Manolescu),și amenință să îl dezintegreze, prin implozie, în Maelstrom-ul – înfricoșător, ispititor și, deopotrivă, necesar în logica evoluției artistice(William Blake) – al excesului și al psihozei:„frumusețea este numai înăuntrul nostru /înăuntrul înseamnă nebunie /nebunia este singurul instrument care schimbă lumeaˮ. 

Ce mai rămâne, în urma incendiului poetic universal ? Atingând malul de cenușă al „nimiculuiˮ heideggerian(Ștefan Borbély),Angela Marcovici/Marinescu presimte, în spatele ruinelor fumegânde ale lumilor sale, Frumusețea geometrică a Vieții ce debordează distrugerea și construcția, extazul și suferința, și începe să îi recompună, cu tenacitate, noi „structuri ale nopțiiˮ ; din culisele montajului literar, artista aude zgomotul fluviului Existenței ce sparge bariere și triumfă în noi și în afara noastră și care îi umple, dintr-o dată, Vidul material de acum și aici. Materia în care viețuiește poeta și care îi nutrește creația este, fără îndoială, culturală, iar Forma sa elementară nu poate fi decât lirică(„Totul e poezie, dacă te pricepi să veziˮ) – o Formă a Necesității care îi circumscrie, matematic, Libertatea cuvântului și care, pentru a-și împlini funcțiile, solicită sacrificiu și asumare totală(„poezia este fruct al întregii mele ființeˮ, apare scris în volumul „Poeziiˮ,1974). Într-un asemenea regim anatomic, Cuvântul este germenul, centrul, nous-ul organizatoric, Puterea ce radiază sens, pe care acest autor dorește să îl cucerească prin seducție, prin inovare sau prin bruscare a limitelor(„nu am vrut să fac poezie, ci limbajˮ, dezvăluia  domnia sa în revista „România literarăˮ, în 2004). Așa cum termenii acestei poezii existențiale, metafizice, ce năzuiește să exprime totul, par a fi antrenate într-o metamorfoză pentru a deveni concepte ale existenței, esențe cristaline, simple și, sincronic, complexe, limbajul pare a-și râvni eliberarea din carnea poemului, tinde să se transforme în altceva. Acesta este ecoul chemării pe care poeta o aude, din Golul Vieții care o atrage, gravitațional, și pe care îl respinge, sub imperiul unei instinctive horror vacui. Pagina-oglindă pe care Angela Marcovici/Marinescu își scrie poezia reușește să prindă, câteodată, vena fascinantului și misteriosului dans al limbajului existenței. Așa cum curge aceasta, puternică și mândră. Cu maximă intensitate, în fiecare secundă. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *