Fără îndoială, apariția în 1987 a romanului „Unde se odihnesc vulturiiˮ(autor : Gabriel Chifu, ediția a II-a, revăzută și adăugită, editura Cartea Românească, 2020)a reprezentat un act de curaj. Hrănită de nutrimenți prozastici textualist-postmoderni, cronica inițială, realist-simbolică a ceaușismului târziu, evoluează surprinzător și se ramifică, pagină cu pagină, într-o meditație asupra istoriei și un studiu de sintaxă a minciunii.
Primul nivel al palimpsestului narativ se deschide precum scena unei shakespeariene lumi-teatru, pe care personaje caragialești, îmbrăcate în tergalul oamenilor noi ai societății socialiste, își interpretează existența ca pe o comedie absurdă, regizată de un „Dumnezeu farsorˮ(George Bălăiță).Realitatea romanescă este, în cele mai mici amănunte, disociată, cangrenată de falsificare : cadrul spațial (orașul dunărean F., împărțit între dicomesianul „oraș vechiˮ și cel nou),timpul (prezentul pauper versus trecutul impresionantelor conace de câmpie),traiul zilnic, comunicarea, în variantele propagandei, discursului erotic și filosofic (limbajul ca „ecran opacˮ).Tumora mistificării politice contaminează ireversibil galeria intelectualilor cu chef de bavardaj și le răstoarnă axa morală trasată între sorbonardul Alexandru Giurgea și informatorul Nedelciu. „E atâta minciună în jur pe care trebuie să mă fac că n-o vădˮ, constată, cu exasperare, editorialistul Har Stănescu.„Astup calea minciunii într-un loc și minciuna izbucnește în altă parte, de nestăvilitˮ. Prietenia și respectul sunt iluzorii, relațiile de cuplu, compromise prin nepotriviri și adulter. De pe masca livrescă, afișată în condițiile crizei de modele societale, dedublarea se furișează în interior, lichefiază personalitatea, o dizolvă. Obișnuința purtării măștii condamnă prin narcolepsie. Uitarea márqueziană de sine se încarnează în hedonismul deșănțat al eroinelor (Miriam, Tina Gorgota, Silvia Munteanu)și culminează în nonșalanța declarativă a unui Ionică Petre:„numai prin minciună simți că exiști și intervii în ordinea prestabilită a lucrurilorˮ. Asemănător profesorului Serafim sau eruditului Ioan Mida Hariton, „tovarășul de la Cinematografieˮ Sebastian Osiac excelează în „evitarea de sineˮ, și își construiește viața ca pe o „culme a înscenării, a cabotinajului și a amăgiriiˮ, între rafinamentul de circumstanță și narcisimul de fond. Prea ocupat să își înmulțească numărul aventurilor galante, tânărul Cristian Mireanu nu găsește rostul dilemelor identitare ; cazul lui autentifică bănuiala înfricoșătoare că sinele se poate topi, poate să dispară prin ignorare. În spatele măștii coborâte, el nu mai găsește nimic.
Din perspectivă portrtetistică, ceea ce reușește într-un mod strălucit Gabriel Chifu în prima sa proză de amplitudine este inițierea unei tipologii a orfanului. Constanta psihologică a numeroase „ființe verbaleˮ cuprinde un mănunchi de manifestări a ceea ce specialiștii recunosc ca fiind complexul orfanului. Simptomele acestuia se întâlnesc la tot pasul. Marcați de însingurarea pe care o învață din societate („ești hăituit, ești alungat, ești abandonat, ești solitar, ești al nimănuiˮ),protagoniștii încep să se falsifice și față de ei înșiși, își preschimbă spațiul lăuntric într-o estradă pe care își joacă identitatea. „Descurcărețulˮ Stănescu, despre care aflăm că „și-a luat zborul de acasă de la paisprezece aniˮ, nu își mai găsește „cuibulˮ nici în familie, nici în redacția cotidianului central la care lucrează, se vede împins spre un trai precar de peregrin. Calistrat Dominic păstrează cicatricile copilăriei recluzionate între pereți de orfelinat. Dorința bolnăvicioasă de epatare, setea de aplauze și apartenență, crizele de superioritate și egolatria cronicarului-poet Osiac par să trimită spre același sindrom. Foamea erotică nestăvilită a seducteur-ului de provincie Cristian Mireanu încearcă să acopere un deficit generat de lipsa empatiei și a interesului părinților. „Sunt un om fără rădăciniˮ, își notează el, conștiincios, în agendă. „Aș vrea să fiu iubit. (…)Aș vrea să pot comunica autentic cu cinevaˮ. De altfel, episodul în care își ratează întâlnirea cu tatăl rămâne una dintre cele mai puternice secvențe ale volumului. Cea de-a doua deghizare, psihologică, le amplifică personajelor sentimentul vidului interior și le învăluie într-un abur de tristețe márqueziană, care, plecând de aici, se insinuează pe sub ușile unor producții romanești ulterioare (ex. atmosfera „Ploii de trei sute de zileˮ, cazul medicului Deleanu din „Punct și de la capătˮ).
Inevitabil, seismica neprevăzută a destinului poate produce trezirea, eclerajul cavernei interioare care se cască la capătul șirului de măști ; șocul și deriva pe care le cunosc atunci artiștii urbei le provoacă nedumeriri dostoievskiene :„Chiar totul este posibil înuntrul ființelor noastre, totul este permis ? Nu avem fundament, nu avem norme interioare, zăgazuri, busolă ?ˮ. Celor pregătiți pentru aceste momente, acidul reflecției le scoate la suprafață depozitul de adevăr particular, pe hârtia de turnesol a claustrării poate apărea harta intimă. Panica stârnită de un ipotetic cancer de piele și subita conștiință a morții îl fac pe Cristian Mireanu să presimtă bucuria vieții și să născocească un proiect de salvgardare existențială bazat pe iubire, recunoștință, prietenie și creație literară. Retras din efervescența universitară în „casa de pe colina Dunăriiˮ, într-o viață socială care se rezumă la plimbări peripatetice, nicasianul Giurgea se dedică cercetărilor de filosofia limbajului. Eseistul Andrei Priboieni face eforturi să-și reprezinte „decojirea personalăˮ produsă de „rupturaˮ cu Silvia ca pe oportunitatea explorării filologice a „depărtării dinăuntruˮ (Henri Michaux). În spatele fațadei impecabile a mariajului cu Tina, femeie-trofeu, căsnicie alimentată, de facto, de masochismul doctorului Gorgota, se acumulează tensiune. După divorț, itinerariul parabolic al dobândirii autenticului îl coboară pe acesta în munca de șantier și îl înalță, printre ideile lui Matyla Ghyka, Iamblichos, și asprimile disciplinei pitagoreice, spre grăuntele de aur al devoțiunii și dăruirii de sine.
Pandemia falsificării nu se cantonează între granițele orașului „de la marginea lumiiˮ, ci „contagiazăˮ și etajul proiectării auctoriale, unde pornește să „lucrezeˮ asupra strategiilor și tehnicilor „modernisteˮ ; când și când, prin suprafața narativă încep să străpungă cioburile de oglindă ale romanului paralel, redactat de Cristian Mireanu. Povestitorul-personaj renunță la scaunul prozatorului obiectiv și ubicuu, „martor modest, scrib resemnatˮ și acționează ca un farsor textual, care fărâmițează cursul romanesc, evaluează comportamente, creează arcade temporale și bucle de concomitență, lansează trimiteri spre marea literatură, problematizează „viața ca textˮ; multiplicarea planurilor și creșterea vitezei evenimentelor sporesc, de bună seamă, aderența lecturii, în vreme ce onomastica (Har, Cristian, Mireanu, Gorgota),asocierile mitice (Gorgota-Pitagora, Har-Icar, Mireanu–argonaut în căutarea lânii de aur),„consacrareaˮ unor centre („colina-ziguratˮ,„orașul ca «ființă hibridă» între «nou și vechi»ˮ)și succesiunea „semnelorˮ (prevestind moartea bătrânului Giurgea)trezesc reverberații simbolice.
De sub straturile minciunii sociale, psihologice, culturale, Gabriel Chifu pare să audă plutirea adevărului interior, ușoară ca metafora. „De ce nu mai vedem vulturi ?ˮ(se întreabă un personaj anonim, într-o epistolă)„unde zboară vulturii, unde sunt ei, unde se odihnesc ? Caut locul unde se odihnesc vulturiiˮ. Cartea lasă în urmă ieroglifa ecuației personale pe zidul de ciment al unei lumi provincializate, în care nimeni nu se mai recunoaște pe sine. Bine păzit de către delatori, „codul eticii și echitățiiˮ Binelui colectiv creează, în realitate, indivizi lipsiți de fizionomie, făpturi ale confuziei pe care se poate scrie orice. O mulțime temătoare a orfanilor.
