„Însă ce e mai aproape de mine decît mine însumi? […] Eu unul în orice caz mă străduiesc în această privință și mă străduiesc în privința mea însumi. Am devenit pentru mine însumi un pămînt neprielnic și care îmi cere nespus de multă osteneală.”- Augustin
Omul a fost aruncat în lume-este un dat al firii. Apoi, odată cu această aruncare a rezultat ființarea, adică simplul fapt de a fi în lume.
Pentru a înțelege pe deplin filosofia lui Heidegger ar trebui să parcurgem cu atenție volumele : „Introducere în metafizică” și „Concepte fundamentale ale metafizicii “ în care predomină termenul de ființare. Acesta a reprezentat problema de care filosoful s-a ocupat întreaga sa viață.
Întrebarea despre ființă, ce apare în ambele volume, este cea care mi-a captat atenția și pe aceasta o voi urmări pe parcursul textului, deși întrebările metafizice sunt mai multe: Ce este lumea? Ce este finitudinea? Ce este indivizualizarea?
Importanța gândirii lui Heidegger este atât de serioasă, încât îl ridică la rangul unuia dintre cei mai importanți filosofi ai secolului al XX-lea.
A răscolit o întrebare care părea de multă vreme înțeleasă, fiind clară pentru toți din jur. Meritul lui Heidegger constă tocmai în răscolirea acestei întrebări. El afirmă ca noi nu prea înțelegem „ceea ce este cu adevarat’’.
Cele două cărți reprezintă o inițiere în misterele lumești. Acestea nu ne dau voie să părăsim această lume fără să o înțelegem. Scopul volumelor este acela de a tălmăci unitar Ființa cu tot ceea ce este ea.
„De ce este de fapt ființare și nu, mai curând nimic?”-iată în mod vădit prima din toate întrebările.”
Spre deosebire de alte științe care studiază ființarea, mai bine spus doar o parte din ea, filosofia studiază Ființa ființării.
Filosofia gândește primele temeiuri ale realității. Acestea, însă, nu stau la suprafață, ele sunt încifrate, ascunse. Doar cei care vor să le descopere și să le analizeze, vor ști să explice de ce se petrece astfel un anumit lucru și nu altfel.
Un lucru important este dat de faptul că trebuie să facem diferența între ființări (omul, pământul, soarele) și Ființa.
Ființarea reprezintă ceea ce se arată, adică fenomenul, pe când ființa este ascunsă, ea trebuie descoperită. Metafizica a produs această separare dintre ele, așezând Ființa pe un piedestal, ea fiind ceva aparte, deosebit.
„ Dar iată-ne vorbind dintr-o dată despre nefiinţă şi fiinţa fiinţării. Fiinţarea şi fiinţa sunt unul şi acelaşi lucru? Dar despre ce diferenţă să fie vorba? Care este, de pildă, în această bucată de cretă, fiinţarea? Deja întrebarea aceasta este ambiguă, deoarece cuvântul „fiinţare” poate fi înţeles în două feluri, asemenea grecescului „ to on”. Pe de o parte, are în vedere ceea ce, în fiecare caz în parte, este fiinţător, în speţă această bucată de cretă, având cutare formă, fiind uşoară şi friabilă. Pe de altă parte, „fiinţarea” are în vedere ceea ce, ca să spunem aşa, „face” ca acest lucru să fie o fiinţare, şi nu, mai curând, o nefiinţare, deci acel ceva care, în cazul fiinţării, dacă este o fiinţare, îi constituie fiinţa.’’
Din acest fragment remarcăm faptul că la Heidegger noțiunea de ființare are o dublă semnificație. Prima, adică ființarea concretă, simpla prezență, fapte banale, cotidiene (omul, pomul din gradină, norul de pe cer), iar a doua semnificație a cuvântului ființare este Ființa.
În prima instanță, trebuie sesizată deosebirea de ordin ontologic dintre „faptul-de-a-sălășlui-în’’ ca existențial și „includerea spațială” ființărilor simplu-prezente unele în altele. Însă, dacă delimităm cele două categorii, nu înseamnă că le contestăm Dasein-ul. Dimpotrivă, el are însuși un „a-fi-în-spațiu”. În acest caz, recădem pe un conglomerat de simple prezențe, alcătuit dintr-un lucru spiritual și unul corporal.
Noi nu putem înţelege ce este Fiinţa fiinţării direct, nemijlocit, cercetând fiinţarea: ea nu se află nici alături de fiinţări, de soare, de pământ, de om, nici înlăuntrul lor. În cazul fiinţei unei fiinţări, adică a ceea ce „este”, o fiinţare este foarte greu de determinat.
„În lumea ambiantă care ne este cea mai aproape, „lumea ambiantă” publică este la-ndemână și asimilată în preocupare. În folosirea mijloacelor de transport în comun , în utilizarea mijloacelor de informare (ziarul) fiecare altul este precum celălalt. Acest fapt de-a-fi-unul-laolaltă-cu-altul dizolvă integral Dasein-ul propriu în felul de a fi al „celorlalți”, astfel încît ceilalți se estompează în și mai mare măsură în privința diferențierii lor și a expresivității proprii.”
Atunci când ne preocupăm de ceilalți, ne urmărește constant grija pentru felul în care ne deosebim de ceilalți. Dasein-ul ce se află în „faptul-de-a-fi-unul-laolaltă-cu-altul” este hărțuit de grija de a păstra mereu această distanță între el și ceilalți.
Așa cum în cazul „faptului-de-a-fi-în-lume” Heidegger compară conceptual de „a-fi-în” mecanico-spațial și „a-fi-în” conceptual existential, tot la fel și în cazul morții (al sfârșirii) este comparată ideea de „a sfârși” în cazul ființelor diferite de Dasein și „a sfârși” în cazul Dasein-ului. Se face deoseirea între a –fi-la-sfârșit și a-fi-într-un-sfârșit.
În final, pot spune că ambele lucrări menționate la începutul textului fac parte din acea categorie rară de capodopere care, pe măsură ce sunt studiate, trezesc un sentiment neliniștitor. În cadrul celor două volume există o mare adâncime a gândului, redate în special printr-un limbaj ce creează mai degrabă o lume decât descrie una. Sunt cărți ale enigmelor, devenite după un timp, clasice. Din păcate, ele sunt pe cât de celebre, pe atât de necitite. Succesul durabil al acestor volume reprezintă încă una din multiplele lor enigme…
