De-a lungul timpului, am remarcat felul în care lumea exterioară poate deveni o piedică în calea cunoașterii interioare. În aceste vremuri, în care numărul celor care nu-și mai pun întrebări este într-o continuă creștere, omul ar trebui să dispună de capacitatea de a închide ochii spre exterior și să-i deschidă la interior.
Este din ce în ce mai observabil faptul că individul începe să fugă de acele cărți „cu greutate” și nu-și mai dorește să-și dea întâlnire cu autorii consacrați . Tot ceea ce face este să dea vina pe „secolul vitezei” ca fiind cel care îi fură timpul pentru desfășurarea activităților de cultivare a spiritului. De fapt, nu vrea să recunoască plăcerea cu care îmbrățișează cele trei primejdii: comoditatea, mediocritatea și ignoranța. Nu se poate ridica din mlaștină, deoarece se află într-o pasivitate cronică .
Cât timp o să prefere vocea care-i șoptește la ureche și nu gândirea pe cont propriu, gândire ce pornește de la ideile marilor filozofi, de la analiza excesivă, de la interiorizarea lor, individul uman va rămâne la stadiul de buruiană, fiind, totodată, un exponent al turmei.
Doar părăsind sfera ignară, omul va putea accede spre planurile superioare ale cunoașterii și va putea atinge supraomul lui Nietzsche. Cu alte cuvinte, se va putea întrece pe sine, se va putea autodepăși. Acest lucru va fi posibil doar prin înotul în adâncime, prin concentrarea interioară.
Individul uman care dorește să treacă în interiorul oricărei probleme trebuie să se debaraseze de acea autosuficiență intelectuală și să fie dornic să descopere la nesfârșit tainele lumii sale. Altfel, se va ajunge la o obnubilare tenace, la un refuz al edificării.
Însă, pentru a străbate acest proces neîntrerupt, trebuie să se înarmeze cu mult curaj, deoarece cunoașterea sinelui se produce doar pe un teren accidentat, alunecos, chiar mai mobil decât cel al lumii exterioare.
În final, celui care alege subterana ca loc de dezvoltare al propriilor idei, nu-i rămâne de făcut altceva decât „să filozofeze cu ciocanul”, să zdrobească, astfel, zgomotul lumii.
„O, l-am găsit, frații mei! Aici în înaltul înalturilor izvorăște pentru mine fântâna plăcerii! Și există o viață, din care nu soarbe și gloata!”
( Zarathustra, profetul eternei reîntoarceri)