–Petre geografic?
– Nu Petre, Nicăpetre.
– Nu-i acelaș lucru?
– Pare a fi, dar numai pare; ”geografia” lui Petre (Petrică) Bălănică începe la Brăilița, o suburbie a Brăilei, la 27 ianuarie 1936, trece prin București, se mișcă ici-colo prin lume în toți anii ăia adunați căutându-și locul ideal (Carrara cu precădere si fara sanse) și se oprește la Toronto în 21 apriie 2008 deși căutarea continuă… dar altfel.
– Dimensiunea Nicăpetre implică o altă deschidere geografică, vrei să zici?
– Cum ziceam altfel nu alta.
– Confuz! Pentru mine e confuz… Petre n-a devenit sculptor în Canada. El este sculptotul, graficianul, pictorul si chiar scriitorul Nicăpetre încă de cand a început să schițeze portrete, avea vreo 15-16 ani la Brăilița când talentul îi croiește (de fapt) linia practică a vieții, are prima Expoziție remarcată de Petru Comarnescu (critic de artă) în 1969, lucrează în atelierul propriu din Intrarea Mieilor de la Bucureaști, sculptează în Tabăra de la Măgura…
– Și așa mai departe… e bine că recapitulăm cateva date bio… volatilitatea vieții cară cu ea și volatilitatea memoriei, trecerile de la un pas la altul – geografic vorbind – pot fi atingeri ori pot fi urme.
-Aha, Nicăpetre e urmă!
– Vezi că știi? In Intrarea Mieilor – ce-mi plac numele astea de străzi, de locuri, parcă niciodată nu sunt intamplătoare – sculpturile au fost inghesuite cu buldozerul intr-un colț al curții cand a defectat in Grecia, dar “Triptic”-ul (Amintiri despre mama, sculpturile acelea “croite” in piatra aspră de Travertin, parcă mi-aducaminte) este acum la Centrul Cultural Nicăpetre din Brăila.
– Urmă, da! Iar la Măgura trebuie să fie “Zăbală și paloș” și “A fost aici odată” lucrări monumentale, nu poți trece pe lângă ele.
– Și dacă-mi permiți, reiau o idee și o transcriu ca o geografie a urmelor de care vorbim; nu-s orice sculpturile acestea care fac piatra să curgă topită sub povara durerii ori poate doar căutându-şi locul de unde au plecat şi atunci (caTripticul) au curajul de a înfrunta cerul cu semeție pentru că există un chin al întrebărilor ascunse în ele și pe care le lasă pe malul mării la Skironio, în Grecia într-o “Umbră” de marmură de Pendelii, ori supune granitul ca gest suprem de confruntare deghizată în “Masca zeului răzbunător” asezată definitiv la Krastal în Austria. Să continui?
– Păi dac-ai început… hai la Villany în Ungaria să vedem “Menhir” lucrare de marmură nuanțată ca o cariatidă masculină, la Hakone (Museum) in Japonia cu “Adam si Eva”, marmură premiată intr-un concurs prestigios ori chiar la Targu Jiu să ne întrebăm cum au acceptat tovarășii “Ingerii” de pe clădirea Primăriei ori în Germania…
– Și hai să trecem “pondul” Atlantic și să aruncăm o privire “Invocațiilor”- lucări in lemn – de la Universitatea din Tennessee ori în parcul din fața Universității din Birmingham Alabama unde un admirator de culoare (ca să fiu politically correct!) a căzut în genunchi în fața lor, lemnul fiind poate purtătorul cel mai direct al mesajului emoțional pe care Nicăpetre l-a intenționat. Pe urmă, n–avem decât să ne oprim la Hamilton (Canada) și să-l privim în ochi pe Maestrul absolut al poeziei noastre și să încercăm să ințelegem cum a știut Nicăpetre să comunice cu El –“Eminescu”. Portret în marmurăde Pendeli conceput ca o trimitere modernă în permanența clasică.
Poetul domină Galeria Urmelor românești pe care sculptorul le-a vrut în Canada, fie că sunt busturi în marmură (Aaron Cotruș, Nae Ionescu… și încă) fie o intreagă serie de Invocații ori Cariatide raspândite în parcuri, în galerii particumate, în curtea casei…
„Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.” (Glossa)
– Fără comentarii.
– Fără !
– Despre și cum vorbim noi mi pare așa un exercițiu recapitulativ și nu-i suficient, nu crezi? Am ințeles geograficul tău dar este așa de elementar raportând la cantitatea Urmelor lăsate de Nicapetre… Numai dacă mă gândesc la Canada unde piatra, marmura și lemnul, mai ales lemnul, s-au lăsat remodelate de o mână sub un gând dominat de chemări venite din neantul talentului și poate a unor semne venite dintr-un univers ascuns profanului…
-Zice poetul “inimii” lui Nicăpetre : „Cimpoiul veşted luncii, sau fluierul în drum / Durerea divizată o sună-ncet, mai tare… / Dar piatra-n rugăciune, a humei despuiare / Şi unda logodită sub cer, vor spune – cum?…Ion Barbu transpune, se pare, înțelepciunea gestului artistic, de aceea chiar cred în soliditatea Urmei. E o idee. Că ea ne depășește puterea de a o cuprinde este altă poveste.
– Știi ceva, la 86 de ani – cât ar fi avut Petre anul acesta – poate ar mai fi cioplit sau nu, dar probabil ar mai fi mânuit cărbunele ori creionul călătorind imaginativ în lumea pe care o iubea cel mai mult cea a pietrelor și a pădurilor cu lemnul cărora a dialogat și la fel de probabil ar fi recompus un itinerar geografic așa ca o satisfacție supremă: Nicăpetre și Urmele lui!
Happy Birthday, Maestre !
