Da capo al fine

Iubiții mei; la început, priviți în sus, spre stele!
Căci pe acolo colidam cu toții… printre ele!

În toiu-adâncului trecut, aici pluteau cu toate;
Toate cele din care ne-am născut: și noi, și munti, și ape…

Mai țineți minte ce nu ne-amintim,
Al nostru răsărit de soare?
Sub el un drum aveam cu toții să primim;
Împinși în viata efemeră, trecătoare…

Până atunci eram nemuritor,
Pe cand, din acea clipă,
Pornit-au ceasurile timpului înșelător,
Ce curge ba încet, ba-n pripă…

Așa intram în jocul orelor;
Copii firavi, născuți în sunet de laută
Se cuibarea la pieptul cald al mamelor,
O noua piatră brută!

Se auzea în casa-n fiecare dimineată;
Surâsul nostru de copii;
Atunci noi alor noștri le dădeam un sens în viață;
Îi adusesem impreună, de pe cărările pustii.

Urma perioada din castelul de cleștar,
A anilor noștrii;
Trăindu-ne cu pofta inocența,
Pândită de monștrii…

Și început-am să fim șlefuiți,
Am învățat să mergem,
Întâi pe jos, cu genunchii zdreliți,
Apoi pe bănci, pe coate sa le ștergem!

După un timp problemele vin toate,
O fi greșit sau o fi drept,
Dar noi, strângând din dinți, le duceam toate,
Dar ajutați de Dumnezeu, ca Mare-Arhitect!

Am încercat entuziasmul oricărui început de drum;
Lovean, ciopleam, ii provocam orgasm succesului,
Fără prea multe întrebări ca „ce și cum”….

Dar cum sa întelegem caruselul vieții?
Când ești ba câte-odată-n vârf, ba-n spate…
Pâna și Roma a căzut strivită de-a lumii vanitate…

Când cocoțat pe ale bogăției lauri,
Omul se lasă pradă ignoranței, viciului;
Privind de jos, din hoardă, ceilalți;
Simt tot mai mult gustul amar, ca prizonieri supliciului…

Rămane ca destinul să-l culegem;
Dar nu oricum; ci doar ce-am semănat!
In viață, la sfârșit n-avem cu ce sa ne alegem,
Mai mult decât cu sufletul înnobilat!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *