Pere, mere și micșunele: O legendă urbană de la Revoluție – Dialog cu Daniel Sandu, IT-ist, Canada.

Preambul – „Sub acoperire”

Din piesa lui Havel, Largo Desolato, care face cât un tratat despre Puterea celor fără putere, nu poți să nu înțelegi, uimit, un lucru : Curajul este fața exterioară, cea întoarsă, cu sau fără voie, spre public, a Fricii ; preluată de el și transformată în legendă, sau propagandă, sau îndemn la luptă. Dar tocmai prin asta este Curajul cu atât mai uman și mai impresionant.
Imediat după Decembrie 1989, când ecourile, premonițiile, actele prevestitoare ale Revoluției se înmulțeau în memoria colectivă, coagulându-se în legende urbane menite să ne reconstituie febril stima de sine, făcându-ne părtași la victoria însângerată a câtorva mii de oameni, cei mai mulți foarte tineri, mi-a ajuns la ureche isprava cu perele din plopi și am notat-o în jurnal. Am încercat atunci, convertită în ziaristă, să dau de temerarii, insolenții ei autori și să fac un interviu cu ei. N-a fost să fie atunci…
După 32 de ani, când legenda însăși rămăsese doar un punct luminos în memoria mea afectivă și la două luni de când dădusem bunul de tipar la Jurnalul respectiv, fără a putea atașa măcar o notă de subsol la pagina respectivă, l-am descoperit pe unul dintre„făptași”.

Îmi era de mai bine de doi ani prieten pe facebook, unde conversam cordial și animat, despre pisicile noastre, trimițându-ne poze.
Îl cheamă Daniel Sandu și trăiește în Toronto, Canada, profesând ca IT-ist, dar, cum mă corectează el prompt, „prins cu sufletul între două lumi, și în București”, unde nu poate să nu vină des.

Un curaj vecin cu inconștiența

Doina Jela : Deci tu erai?! Ia uite ce-am scris eu în 7 ianuarie 1990, în jurnalul ăsta la care tocmai ce-ai dat like și ai comentar scurt „ 1989-1995 – anii cei mai tulburi”, :
„Am aflat acum că la București, atunci, în 17 și 18 decembrie, studenții și elevii s-au cățărat noaptea în plopi și au agățat în ei pere. Fiindcă așa spusese Ceaușescu la ultimul lui congres, din noiembrie: că noi vom renunța la drumul nostru cel NEABĂTUT, doar când o face plopul pere. Mi-am simțit inima înflorind de bucurie. Da, mi-am spus: inteligență, umor, tinerețe, ba chiar eleganță, amabilitate, condescendență – opuse toate stupidității optuze, demenței inapte de dialog, sclerozei senile, cruzimii, abuzului grosolan de putere.”
Povestește-mi te rog, pe larg, seara sau noaptea când v-a venit ideea cu perele din plopi….Cine erau complicii tăi, a cui a fost ideea ? Nu v-a fost frică de trădare, de repercusiuni ?

Daniel Sandu : Istoria începe nițel mai demult…când aveam zece ani, prin 1977, am făcut hepatita A (mizeria din școli era omniprezentă). Ca să mă poată ține în casă, în convalescență, ai mei mi-au cumpărat mai multe kituri electronice să mă țină ocupat, printre care și un aparat de radio portabil ABC (pe unde medii). Atunci am descoperit Vocea Americii. La scurt timp am căpătat și un aparat pe scurte pe lampi, la care am început să ascult emisiunile lui Andrei Voiculescu și Radu Teodor de la Radio Europa Liberă. Și așa a început totul….Am prins Mișcarea Paul Goma, Greva Minerilor, momentul Pacepa, SLOMR, culminând cu Scrisoarea celor 6 (parcă 6 erau). Așa că de prin ʼ88 umblau zvonuri cum că gata…se cam termină cu Pif. Începuse perestroika, regimurile incepuseră să cadă unul câte unul, așa că era doar o chestiune de timp. Ba chiar de prin noiembrie circula un banc de sezon…cică va fi o iarnă ușoară, „fără Nea”.
Au trecut mai bine de 32 de ani de-atunci și amintirile s-au mai pierdut, multe detalii le-am uitat. Eram în primul an la Poli la TCM și parcă terminasem niște parțiale și, ca în bună tradiție studențească, sâmbată noaptea era ceai mare în cămine. În acei ani nu prea erau multe căi de distracție în weekend. Mai precis, în cămine, la băute, pentru cei mai înstăriți în Grozăvești (alături), la discotecă, sau în Preoteasa (luxul suprem).
Eu am fost un răsfățat al sorții. În acei ani locuiam lângă căminele ASE-ului din Agronomie, unde erau fete multe și frumoase (la noi la TCM erau puține, dar țineau bine la petreceri, cot la cot cu noi!)
Întâmplarea a fost cred că prin martie ʼ89 ..eram (spre rușinea noastră) după o beție studențească tipică, prin P-uri, cu mult heavy metal dat la maxim etc. În acei ani era un intens trafic de casete audio, muzica se ținea în rafturi în bibliotecă p-pp, la fel si discurile de vinyl. Acolo era viața și bucuria noastră. Și într-o dimineață prăvăliți prin paturile alea suprapuse, undeva într-un colt, un televizor sport mergea ca tonomatul pe singurul program tv.
În camera de cămin cred că eram vreo trei colegi și parcă o colegă din căminul de fete, prietenă cu unul din locatarii camerei de camin, Pif trăncănea tâmpenii pe care nu le asculta nimeni, mai rămăsese ceva bere să ne dregem așa matinal din mahmureală, când am auzit tâmpenia aia : „capitalismul va învinge când o face plopul pere și răchita micsunele”. Cred că Pif era pe undeva printr-o vizită „oficială” prin țară.
N-am să dau numele colegilor mei, dar unul dintre ei, cu părul mai lung a mormăit: „Pe bune? Dă-te dracu’!“ Cred că atunci a fost declicul, într-un colț de cameră erau într-o pungă niște ornamente din plastic ale unui coleg, habar n-am ce făcea cu ele sau cum ajunseseră acolo, mere parcă. Fiind dimineață tare, nu era nici dracu pe străzi, ne-am hăhăit și am zis hai afară….Le-am atârnat cu o coadă lungă de mătură cât am putut de sus în plopii din Grozăvești de lângă cămin.
Nu poți să-ți dai seama ce panică ne-a cuprins, am auzit zvonuri că spre prânz umblau milițienii cu scara să le dea jos. Râdeau studenții pe înfundate la cum se chinuiau amărâții ăia cu pantaloni cu vipușcă și diagonală albă să le ia din copaci, iar noi am trăit o spaimă vecină cu moartea dându-ne seama că ce am făcut a produs mare vânzoleală. Ne-am vorbit între noi să tăcem din gură că ne saltă secu (panica aș califica-o ca maximă și uite așa am stat cu inima strânsă până la revoluție). N-a fost curaj, cum spui, ci inconștiență.

Un banc vizual
Nici acum nu cred că a fost vreun act de dizidență calculată, ci doar modul nostru de-atunci de a protesta față de cinismul criminal al conducătorilor, aș spune că era un banc vizual care se putea lăsa rau.
Nu pot să nu menționez că în acei ani bancurile, cel puțin în cercul nostru, erau „la liber”, adică nu ne temeam că ne toarnă careva. Gașca era unită prin multele nopți petrecute împreună, vise, gânduri, aspirații, „concepte” filozofice împărtărtășite într-o nebunie tipică vârstei. (Carpe Diem sau cum Moțu Pittis zicea „azi e prima zi din restul vieții” ). Nu ne gândeam că vreodată Secu ar putea da peste noi, pur și simplu trăiam într-o bulă adiabată în care puterea și teroarea nu pătrundeau. Mă gândesc acum, probabil un mecanism mental similar cu cel al imunității în care nu lăsam să pătrundă dictatura, orice tentativă, chiar și pasivă, se solda cu un misto crunt și de cele mai multe ori devenea banc. Multe bancuri au apărut atunci la petrecerile studentești ca apoi să revină pe un cu totul alt canal, de la o persoană de la care nu te-ai fi așteptat (de exemplu mi s-a întors un banc scornit de noi, de la taică-miu, cam la o săptămână, spus lui de un coleg de muncă de la el, care nu avea nici o legatura cu noi…)
Cum naiba se propagau bancurile, la fel și zvonurile, e de neînțeles pentru mine. Aș face analogia azi cu linkedin, unde în zona mea de job cam fiecare e la maximum al treilea grad de oricine, așa că ar putea fi o explicație statistica.
DJ. Ce înseamnă să fii la al treilea grad cu oricine ? Cred că e un calc englezesc.
DS. Asta înseamnă, tradus în limbaj curent, că pe platforma linkdin, atunci când caut un nume de coleg care lucrează în domeniul in care lucrez eu, IT, am obligatoriu un amic care are în lista lui pe cineva care îl cunoaște. Ca să revin, de-a lungul anilor am rămas cu miștocăreala și ironiile câteodată mai grobiene… Cât despre colegii mei de-atunci, ne-am risipit care încotro, cu puțini am mai păstrat legătura, ăsta este unul din marile mele regrete. Dar cine știe, poate ne vom întâlni din nou…De data asta vin eu cu merele de plastic, că ocazii văd că tot sunt.
DJ. Tu spui, Daniel, că voi ați pus merele alea artificiale în copaci prin martie. Eu notez în jurnal, în 7 ianuarie 1990, că zvonul a circulat imediat după Revoluție și se referea la zilele premergătoare. Pe de o parte, ambele variante sunt coerente. Perele din plopi fac parte dintr-o serie de legende urbane care au alimentat exasperarea și curajul populației, de fapt ale tinerilor rebeli, cum ar fi sicriul care a plutit, se aude, pe Dâmbovița, purtând numele lui Ceaușescu, sau câinii care purtau agățate lozinci cu „Jos dictatorul”, etc. Legendele, ca atare, puteau fi mai vechi și să se fi reactivat când s-a reactivat speranța, în perioada precedentă, când tot socialismul se clătina. Pe de altă parte, cum Ceaușescu și-a mai repetat o dată la Congresul al XIV-lea, din noiembrie, proverbul atât de drag, iar eu am notat episodul la început de ianuarie, nu e posibil, oare, ca amintirea mea, consemnată la două săptămâni distanță, față de a ta, datând de acum 32 de ani, să fie mai verosimilă? Mai ales că o confirmă acum, când ți-ai adus tu aminte, o prietenă de pe fb., scriitoarea Doina Popescu Brăila: ea zice că a văzut pere în plopi la Grozăvești, atunci, după Congres..
DS. Nu mai sunt de fapt sigur că le-am pus în martie ʼ89. Încerc să reperez în timp, parcă totusi era după sesiune, posibil prin iulie înainte de vacanță; dar cei din decembrie au fost alții, cu siguranță. Nouă ne-a încolțit ideea parcă după o cuvântare la o vizită de lucru. A fost scandal mare, atunci, ne-a fost frică că ne vor exmatricula, și ne vor trimite la Canal. În decembrie 1989, e adevărat, s-a repetat isprava pe aleea din Politehnică, de la pod, spre lectorat. Știu sigur că n-au fost amicii mei, noi eram speriați de moarte. Nu, aceia n-am fost noi. Dar probabil că ideea nu s-a uitat, sigur au fost tot căminiști. Acum stau să încerc să-mi adus aminte, cred că era după sesiunea din vară înainte de vacanță, nu după parțiale, probabil prin iulie, o să încerc să dau de unii dintre colegii mei, poate-și mai aduce aminte… parcă era totuși vară…
DJ. Am bănuit încă de când am aflat că tu erai unul dintre autorii isprăvii, cărora aș fi dat orice să le pot lua un interviu atunci, că ești genul foarte greu de intervievat. Care-și minimalizează meritele, spre deosebire de atâția eroi gălăgioși, din categoria, laudă-mă gură, că doar de-aia de hrănesc.. Dovadă, că acum, până și cei mai buni prieteni ai tăi au fost surprinși.Totuși, să încercăm. În ce consta disperarea aceea a voastră? De ce erai disperat? Erau mulți disperați ca tine în anturajul tău? Spune-mi, atât cât îți aduci aminte, cum erau băieții aceia? Pe unde se mai află cei cu care ai ținut legătura? Ați mai vorbit despre asta între voi? Dacă nu, de ce?
D.S…Toți eram disperați, absolut toți, din generația mea. După revoluție cei mai răsăriți și mai aventuroși și-au depus actele de Canada, era o modă, ne trăgeam unul pe altul. Au fost cam două valuri masive, prin ʼ93-ʼ94 cei din generația „1960-ʼ65 și în anii ʼ96-ʼ99 din generația ʼ65-ʼ70 (în general băieții, fetele erau măritate, cu copii și era mai greu să facă pasul). La mine a fost nițel diferit, am avut un job offer pe o viza H1 în US dar până la urmă tot în Canada am ajuns. Cu foarte puțini mai țin legătura, probabil fiind din țară, după ce au terminat, au plecat din București. Cu rețelele de socializare am reușit să mai recuperez câțiva colegi, ba chiar acum câțiva ani ne-am reunit la întâlnirea de 25 de ani. Interesant, cu colegii de liceu ținem strâns legătura, mulți dintre ei fiind din zona unde locuiam atunci (Piața Domenii, 1Mai, Turda, Chibrit).
Disperarea…da, disperarea venea din lucruri simple și firești. De la a-ți petrece o noapte cu prietena ta din cămin la ea (băieților le era interzis accesul în căminul de fete după o anumită oră….teoretic), la concertele de muzică rock era o pepinieră de rebeli (de ex clubul Z, Clubul de la ora 7, clubul A unde se intra pe bază de „ai pe cineva la arhitectură să ne bage și pe noi?”, până la libertatea de a călători afară. Însă groază și spaimă ca la episodul cu merele în plopi nu cred că am mai trăit vreodată. Atunci am conștientizat teroarea, groaza de a fi exterminați. Majoritatea ascultam REL și știam cam ce pățesc dizidenții.
DJ. Pot să înțeleg că pentru voi gestul vostru nu era un act de disidență, dar când ai înțeles (dacă ai înțeles…), proporțiile pe care le-a luat în mințile oamenilor, alăturându-se altor gesturi de frondă, făcând masă critică, subminând regimul și creând breșe, unde îl situezi?
DS. Da, interesant, intuiam impactul prin prisma bancurilor care circulau. Erau și o supapă și un act de dizidență, însă noi le percepeam mai mult ca ironie (mistocareală cum spuneam atunci), nu le formalizam în sens de luptaă, doar rezistență prin zâmbet, isprava cu merele a fost poate un banc „on steroids’ care a avut un impact peste așteptări. Nimeni dintre noi în acea dimineață nu s-a gândit o secundă ce va urma.
DJ . A urmat ceva? Anchete, convocări, exmatriculări?
DS. Nu, de data asta am scăpat, n-au aflat securiștii cine a făcut isprava (nu erau camere de supraveghere pe vremea aia și dacă ar fi fost nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat). Însă erau să o încurce ai mei când eram mai mic și ne-au dus cu școala la Otopeni să îl întâmpinăm pe Ceașcă cu Odioasa, cred că prin clasa a VI-a – a VII-a. După episodul cu hepatita (cum ziceam, începusem să ascult REL pe la zece ani în pofida protestelor repetate ale alor mei care intrau periodic la mine în cameră și-mi ziceau dă-l mai încet că ne aud vecinii, sau închide, te rog frumos, geamul). Așadar la Otopeni, la Ceașcă…toata lumea striga „Ceaușescu P.C.R.”, iar eu cu un amic bun strigam ca nebunii „Ceaușescu Pe Cer E”…. A venit un securist și ne-a întrebat…„băbăeți, voi ce scandați acolo?” Stilul ăla milităros dictatorial care s-a păstrat și în zilele noastre. Atitudine de mic Dumnezeu în pătrățica lui care face și desface lucruri…Și eu i-am spus cu o seninătate desăvârșită:„Că e pe cer…uite, se vede!”. Nu ne-au mai luat niciodată la întâmpinări și noi am râs pe înfundate de năzbâtie. Când a auzit bunica, mi-a zis să nu mai faci niciodată așa ceva, că ne bagă ăștia la pușcărie. La care eu senin: doar pentru atâta lucru? Mai târziu aveam să înțeleg că da…doar pentru atâta lucru a ajuns și bunicul la anchetă prin anii ʼ50.
DJ. Ce îmi poți spune despre restul familiei tale? Era una care să-ți fi cultivat în vreun fel pornirea asta de a persifla regimul, sau dimpotrivă, te sfătuia să-ți ții gura?
DS. Complicat. Am fost crescut într-o familie de ingineri (eu sunt cam a patra generație) nemembri de partid. Singurul PCR-ist din familie a fost un frate al bunicului meu, un om deosebit care nu avea nici o legătură ideologică cu PCR, doar un carton roșu în buzunar. Bunica fiind refugiată din Basarabia și fiind catalogată ca mic chiabur n-a fost în grațiile puterii. La fel și bunicul, care la un moment dat a făcut și pușcărie că nu și-a ținut gura. Ambii bunici paterni au fost ingineri chimiști, absolvenți ai Universității Mihăilene din Iași promoția 1937-ʼ38. Bunica-mea făcuse două facultăți: fizico-chimice și matematici, iar bunicul avea vreo șapte brevete de invenții în domeniul pielăriei. Oameni studioși și la locul lor, nu ca mine, cu gura mare și rebel. Îmi povesteau după Revoluție ororile prin care au trecut…bunica s-a refugiat cu ultimul tren din Basarabia cu taică-miu în brațe prin 1940, apoi teroarea stalinistă, frica de a ieși pe stradă cu o haină de astrahan, erau ani când era interzis să asculți muzică de jazz sau să porți blugi. Din partea mamei, bunicul a fost jurist, iar ambii părinți ingineri. Mi-ai adus aminte, nebunia vârstei…Urlam prin casă Jos Ceaușescu și bunică-mea sărea ca arsă…„Închide geamul, că ne aud vecinii și ne bagă în pușcărie! Pe mine mă distra la maxim cum sărea bunica fără să îmi dau seama că reacția ei era îndreptățită. Sincer cred că eram de o inconștiență vecină cu nebunia (nu că acum aș fi altfel 😉)
Din câte mi-au povestit ai mei mai apoi bunicul era șeful laboratorului de cercetari în pielărie de la Tăbăcăria Minerală Jilava (nelegată în vreun fel de pușcăria din Jilava). Și l-ar fi sâcâit un politruc să vină la nu știu ce ședință de partid… Ceva la care bunica-miu l-a poftit să plece rapid cu barza înapoi accentuând puternic litera P. Și și-a luat-o…L-au dus la arestul de la Ministerul de Interne și l-au ținut vreo două săptămâni în anchete. Bunica era disperată, se pare că până la urma l-ar fi lăsat cu condiția să-și țina gura (era lead scientist acolo și aveau nevoie de el ca de aer, pogonul ala de brevete de inventii l-au scapat). Pot spune că și eu am avut noroc, mare noroc la câte tâmpenii am făcut în acei ani.
Taică-miu era un bășcălios și la fel de inconștient ca mine, dar mai reținut, cu un simț al umorului incorigibil. Prin ʼ82 am fost în vacanță pe cont propriu în Bulgaria, cu trenul și cortul în spate și m-a întrebat ce-ar fi să fugim în Grecia. Am studiat situația și am tras concluzia că n-avem nici o șansă, frontiera era foarte bine păzită. Dar posibil ca atunci să-mi fi venit în cap ideea emigrării. Tata s-a prăpădit de AVC prin 2011 și cu câteva zile înainte de a pleca l-am vizitat… De-abia mai putea vorbi…Când l-am întrebat cum e, mi-a zis că are două asistente frumoase foc și ar vrea să le ia acasă. Mi-a făcut cu multă greutate cu ochiul. De unde am tras concluzia că nici în pragul morții nu l-a părăsit umorul și ironia (asistentele alea erau pfff…de o răutate și o urâțenie incredibile!).
DJ. Unde erai la Revoluție și ce ai făcut în acele zile?
DS. Ascultând REL zilnic eram la curent cu tot ce se întâmpla, ba în cercul meu de amici toți știau ce și cum, nu ne feream să ne spunem breaking news-urile. Știam că va veni Iliescu, era mult vehiculat numele lui, ba chiar la un moment dat scosesem un banc cum că vine Gorbaciov în România în vizită la Ceașcă și întreabă de „Ilie de la Sculărie” (noi făcând TCM știam exact cum e cu sculăria). După Revoluție când l-am văzut pe Zâmbici pe sticlă știam „al cui ești, maică? Al lui maica Rusie?!”. Revoluția m-a prins cum nu se putea mai prost și probabil că de aceea sunt încă în viață. Dorința arzătoare a bunicii născută în Basarabia a fost să mă duc să cunosc neamurile de dincolo de Prut, de care ea a fost despărțită multe decenii. Mulți au pierit în Gulag, mulți au fost exterminați loco, cred că vreo 20 de ani nu a primit o scrisoare, o veste de la ei. Familie veche de multe generații în același areal geografic, era interesant pentru mine cum au supraviețuit atâtor evenimente si razboaie (numele de fată al bunicii paterne a fost Calistru, nume vechi de răzeși, atestat de la 1300, adică oameni liberi împroprietăriți de Ștefan, chiar au avut actul cu pricina însă l-au ingropat in pământ când au intrat rușii, de frică). Și după mai bine de jumătate de an de cereri de a vizita RSS Moldovenească, am reușit prin decembrie să iau aprobare să îmi iau pașaportul. Pe 18 decembrie, urma să ajung la Chisinău. M-am suit într-un tren absolut gol în noaptea de 17 decembrie și am plecat spre Chisinău, știind că e posibil să se închidă granița. Eram doar eu cu însoțitoarele de tren și ne-am distrat pe cinste. La Ungheni m-au întors înapoi, așa că am venit acasă a doua zi cu coada între picioare și cu pașaportul românesc în buzunar. Problema mare….În acele timpuri când plecai din țară, îți rețineau buletinul, urmând să îl recuperezi la întoarcere de la serviciul de pașapoarte. Așa că revoluția m-a prins cu pașaport românesc, iar ai mei mi-au zis că dacă ieși din casă și te opresc să te legitimeze, cu pașaportul or să spună că ești terorist arab (eu fiind mai brunet din construcție). Abia pe 27 decembrie s-a dus taică-miu la pașapoarte pe Iorga și mi-a recuperat buletinul. Sigur, dacă nu aveam pașaportul, eram pe străzi în groaza alor mei.

DJ. Dar la prima mineriadă? Fiindcă ai beneficiat și de experiența Pieței Universității și, presimt, și de „recompensele” ei, întâlnirea cu minerii… Sau mă înșel?
DS. Eh …aici n-am mai scăpat și mi-am luat-o cam gratuit. Mergeam în fiecare seară la Universitate la Golaniadă, nu-i vorbă că și acum în 2016 am fost în Piața Victoriei cam în fiecare weekend pe niște geruri crunte. Dar pe 14 Iunie 1990 mergeam spre prietena mea de-atunci care stătea la Piața Rosetti și am trecut pe la Universitate (autobuzul 300 parca avea capătul la Orizont și am luat-o pe jos prin fața fântânii de la Arhitectură). Acolo un pâlc de minerotauri m-au gratulat cu ceva bastoane pe spinare și pe cap. Norocul meu cel mare că a apărut un tip tot în blugi și tot cu geacă Levis ca a mea, dar el săracul avea barba…eu doar un păr mare și creț, așa că m-au lăsat și au tăbărât pe săracul om și uite așa am scăpat. După toate cele povestite de ai mei, câte și mai câte prin care au trecut de-a lungul vieții, am înțeles că țara intrase tot pe mâna lor, așa că mi-am zis…gata, termin facultatea și o tai, nu mai e de stat

DJ. Atunci te-ai decis să pleci?
DS. Mai ferm cred că după prima mineriadă. Am avut ocazia să rămân în Germania în ʼ90, înainte de reunificare; ar fi fost ușor, dar am zis să termin facultatea, așa că a mai durat ceva și după a doua mineriadă am făcut pasul. Chiar vorbeam cu câțiva prieteni virtuali care au trecut Dunărea să fugă din țară, înainte de ʼ89…Pentru noi a fost un lux, cu job asigurat, cu avion, rezervare la hotel. Pentru ei a fost aventura vieții….
Nu pot să uit poveștile lui Doru, sau ale lui Calin Rosetti, cum au fugit…Dar astea poate cu altă ocazie.

Un comentariu

  1. Victor Ciungan says:

    Deosebit de interesant. Cum si eu sant un emigrant cu o poveste la fel de interesanta si un pic mai lunga (am emigrat in 1993) doresc sa o contactez pe jurnalista Doina Jalea prin Email. Am notat adresa mea de Emai mai jos.
    Multumesc pentru atentie.

    Victor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *