MUSICA PURITAS DOMINICA (rugăciunea… )

se dovedește a fi în particular ineficientă în cazul rugătoarelor din marea operă, aspect pe care îl putem observa  fie și urmărind ceea ce li  se întâmplă ulterior. Motivele sunt neclare dar putem suspecta că mesajul, oricât de splendid sonor, nu ajunge unde trebuie, adică dincolo de noi. În Aida ultimele cuvinte ale tragicei Amneris, din rugăciunea adresată divinității, devin chiar o ironie involuntară căci fiica faraonului cere Pace pentru pierdutul Radames, fără să știe că se roagă și pentru fosta rivală învingătoare, în felul ei, adică în mormânt. O interpretare la Met, apoi la Busetto cu o Amneris în plină ascensiune, muzical desigur (Kate Aldrich). În Otello, nevinovata Desdemona se roagă într-o Ave Maria  verdiană, deci unică, inutilă ca mesaj căci foarte curând sfârșește gâtuită de gelosul întunecat la minte. În Tosca, vedeta intră furtunos în biserică (Mario, Mario, Mario…) dar, înainte de toate, se roagă respectuos depunând flori la altar. Iarăși inutil… Se pare că totuși o anume eficiență ar avea rugăciunea colectivă tot în aceeași operă. Scarpia intră în delir ascultând Te Deum  dar cu gândul la Tosca, uitând și de … Dumnezeu, evident din cauza ei. Va plăti pentru asta. Să ascultăm și să vizionăm la Covent Garden, cu Bryn Terfel.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *