MUSICA PURITAS DOMINICA (furia… )

când nu se confundă cu penibilul isteriei, poate genera marea artă în cel puțin două domenii. În literatură, mai des în poezie,  furor poeticus era deja pentru antici delirul sacru creator; desigur nici atunci nu delirau toți la același nivel. În muzică furia îi dă ocazia compozitorului să se „reverse” prin personaje. În Orfeo ed Euridice a lui Christoph Willibald Gluck  Danza delle furie, oricât de infernală,  e totuși expresia frământărilor umane pământene, adică tocmai ceea ce vrea să redea coregrafia contemporană: întâi ceva aproape clasic la Covent Garden, iar apoi absolut contemporan la Opera din Palermo cu furii și furioși admirabili căci și ei au fost odată oameni frământați;  în continuare, furia infernului  din noi. Vivaldi nu lasă dubii chiar din titlul operei: Orlando furioso; unul foarte furios cu  Marie Nicole Lemieux. Dar, fără îndoială că mozartiana Regină a nopții rămâne furia cea mai atrăgătoare cu o singură arie devenită hit; furioasă mai ales pentru că trebuie să-și redobândească Puterea uzurpată de Sarastro,  în timp ce fiica ei ezită în a fi executanta crimei. Întâi Diana Damrau în debutul de la Covent Garden; apoi tot ea la fel de convingătoare prin furie și voce, la Salzburg în Anul Mozart. În fine, în capodopera Amadeus, o soacră furioasă ar putea fi sursa.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *