Melania Cincea – interviu cu Gabriel Liiceanu

În cel mai recent volum al dumneavoastră, Impudoare, pătrundeţi prin poarta eului propriu, deschizând o alta spre eurile noastre şi invitându-ne la introspecție în marginea unor teme esenţiale: gândirea, prostia, iubirea, prietenia, cuvintele, crepusculul vieţii, moartea. De ce, domnule Gabriel Liiceanu, „cuvintele” reprezintă o temă recurentă în acest volum despre „dezbrăcarea sufletului”?

Pentru că mi-am petrecut viața printre cuvinte. Pentru că ele sunt „spirit pur”. Ca și muzica. Pentru că prin ele se exprimă sufletul odată „dezbrăcat”. Pentru că, la o adică, dacă, scriind, îi exprimăm pe toți, ele ne fac să existăm și după ce am murit. Pentru că ele sunt eroul principal al cărții mele. Pentru că pe ele, deși sunt tot ce avem mai bun, le batjocorim când vorbim vulgar, sau le jignim când vorbim pe neînțelesul tuturor, îmbârligând cuvinte, ca snobii, ca proștii, ca fudulii. Pentru că ele ne guvernează viața. Pentru că prin ele ne putem, deopotrivă, exprima sau ascunde. Pentru că prin ele suntem manipulați. Pentru că în ele ne îmbrăcăm strâmtimea minții sau efortul de a înțelege lumea. Pe scurt, pentru că prin ele existăm ca oameni, pentru că ele sunt mediul nostru, cel în care ne târâm, mergem, înotăm, dansăm sau zburăm. Prin cuvinte tot ce atingem începe să fie din clipa în care e numit. O spune Thomas Man într-o minune de frază din nuvela Tonio Kröger:

„Se dărui cu totul acelei puteri care i se părea cea mai sublimă de pe pământ, în slujba căreia se simțea chemat (…), puterea spiritului și a cuvântului, care tronează zâmbind peste viața inconștientă și mută.”

….

Nu se citește, în schimb se scrie mult. În torenţi. Oricine, despre orice, oricum şi oricând. Sesizăm asta, uitându-ne pe pagini de internet, pe reţelele de socializare – unde oricine se poate prezenta ca formator de opinie, ca specialist într-un domeniu şi, mai mult şi mai rău, este perceput ca atare –, chiar şi pe piaţa cărţii.

Omul are în general nevoia (care la unii ajunge boală) de a se exprima. Uneori până la a deveni logoreic. Se vorbește mult pe lume, la unele popoare mai mult decât la altele. Când a apărut tiparul, lucrurile s-au schimbat radical. Tiparul dislocă dialogul direct. Dintr-odată, poți vorbi cu departele tău, poți vorbi peste timp și peste mări și țări. Și, mai ales, poți (autor și cititor deopotrivă) vorbi în tăcere, fără să suporți clămpăneala oamenilor, tonurile ridicate, stridențele lor verbale, zbieretele lor, mă rog, „zgomotul” limbii rostite. Poți vorbi, stând liniștit la masa de scris, cu mulți, foarte mulți oameni deodată. Capeți impresia că ceea ce gândești sau simți tu e important și pentru ceilalți. Asta e partea bună a lucrurilor.

Partea rea e când ajungi să scrii nu pentru că ai ceva de spus, ci pentru că vezi în scris făgăduința notorietății. Boala scrisului (deja Cioran spunea, în anii ’60, că „în general se scrie prea mult; până și Shakespeare a exagerat”) se întinde cu cât mijloacele de comunicare capătă amploare. Astăzi, oricine crede că are ceva demn de comunicat  scrie. Și cine nu are o părere în orice privință?

Iar asta este de-a dreptul nociv din clipa în care vorbitul în public și scrisul devin un drept pus sub pălăria „libertății de exprimare”. Care e revendicată indiferent de gradul de instrucție sau de „libertatea de gândire” care ar trebui să preceadă și să condiționeze libertatea de exprimare. În felul acesta nu mai există un „control de calitate” al produselor verbale. Azi, când oricine se poate adresa omenirii în câteva minute doar apăsând clapele unei tastaturi, ravagiile mentale sunt uriașe și destabilizează toată populația globului. Adevăratul Turn Babel e cel în care se încurcă mințile, nu limbile.

Şi tocmai pentru că nu mai există stavile pentru libertatea cuvântului (orice libertate se definește și printr-o limită specifică), scrisul la îndemână a devenit mijlocul cel mai eficace pentru eliberarea unei mari cantităţi de prostie, adică de gândire gata mestecată de alţii. Și așa apar „trendurile de gândire”, contaminările în masă, vorbitul în cor și-n turmă.”

Interviu, cu titlul ” Gabriel Liiceanu: „Prostia nu poate fi deculpabilizată când proștii se recrutează dintre oamenii inteligenți”” este publicat, în versiunea sa integrală, pe siteul Puterea a Cincea, aici!

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *