Finis noncoronat opus

Puţini poeţi, din câte ştiu, sunt preocupaţi de moarte, de propria extincţie. Unul dintre ei, Nicolae Tzone, cel care îşi ,,aranjează” postumitatea la modul detaşat, împăcat, ,,privitor ca la teatru”, spectacol pe care-l trăieşte umăr la umăr cu un dumnezeu ortografiat cu litere mici, confrate şi ortac emotiv, uşor impresionabil (plânge şi promite un mai bine relativ, atât cât îi stă în puteri), ce-i şade de-a dreapta, mult îndatorat şi tributar umanului, ambii fiind proţăpiţi de un cui din lemn de corcoduş, înfipt într-un nor de tip consolă, postură pe cât de bizară, pe-atât de neverosimilă, care le permite vizualizarea panoramică a tot ceea ce se întâmplă jos, pe pământ, în lumea supravieţuitorilor îndoliaţi, unde poetul, în stare eleată şi în deplinătatea funcţiilor vitale şi a conştiinţei de sine, se vede mort, întins gol puşcă pe-o masă de tip năsălie, în curtea casei natale, sub un cireş, unde trupul îi este pregătit ritualic pentru marea trecere-petrecere. Este, trebuie s-o recunoaştem, o imagine şocantă, grotescă, macabră şi cu accente horror, sancţionabilă de către cei slabi de înger, neofertantă din punct de vedere estetic sau calofil, dar care, cunoscând apetitul lui Nicolae Tzone pentru avangardă, nu e în măsură să ne mire sau bulverseze, totul înscriindu-se în linia celebrei butade ,,este interzis să interzici”. Aşadar, o ,,saga” cu un puternic caracter debusolant-detabuizant, cu versuri sacadate, scurte, tranşa(n)te, asemenea unor sentinţe-pendulări de metronom, în virtutea libertăţii totale de creaţie, a nonexistenţei unor subiecte despre care nu este îngăduit să se scrie sau vorbească, în ton cu şi postulată de atitudinea de frondă, cvasicontestatatoare şi nihilist-iconoclastă avangardistă

Cum de moarte nu ne putem dezice, delimita sau fofila din faţa ei, mai devreme sau mai târziu, la ceasul cuvenit, acaparându-ne pe toţi, Nicolae Tzone, dezinhibat şi netemător, se ,,spală” simbolic de propriul sfârşit, ,,antrenându-se”, detaşat, ludic şi (auto)ironic, la modul desolemnizant, pentru ieşirea din scenă din Marele Final: ,,m-au spălat/de nisip/şi de frunze/ // m-au şters/cu un cearşaf/alb/încet/foarte încet/peste/trup/ // în urechi/îmi crescuseră/alge/din buzele/mele/foarte/frumoase/pe când/respiram încă/atârna/un mănunchi/de licheni/ // în orbitele/ochilor/străluceau/perle/de/nămol” (p.7-8). Însă nu o ieşire banală, cum s-ar putea crede la o privire superficială, oricum, la modul anonim sau la voia întâmplării, ci una cu surle şi trâmbiţe, încununată de glorie, urmare a unei provocări-competiţii absurde, fără învingători, ci doar numai cu învinşi, nu se ştie de cine inventată şi când pusă pe rol, strânsă, gen care pe care, în care este cooptat împreună cu alţi şase defuncţi de rând, toţi bărbaţi, totul în baza celui mai fastuos ritual de înhumare văzut vreodată, a superlativului absolut, a ,,popularităţii” dobândite cu trudă prin acumulare de puncte, numărare atentă, clasamente şi vot democratic, a celui mai plâns şi deplâns dintre toţi cei plecaţi ,,dincolo”. Între toţi aceştia, singurul martor şi comentator al scenei cu accente tragi-comice, poetul, ,,competitorul”. Fără doar şi poate, e şi o luare în tărbacă a morţii ca popas ultim, o dare cu tifla femeii cu coasa, o aruncare în derizoriu a ritualurilor somptuoase, pompoase, cu morgă şi arţăgos-sobre, a minei şi posturii grave, o luare în băşcălie a escatologicului şi a lamento-ului generalizat,, dar şi a ideii de competiţie şi pseudocompetiţie, a meritocraţiei şi a recunoaşterii ante şi post-mortem, a purtătorilor de ego hipergonflat, a reparaţiilor morale tardive, a efemerităţii, fragilităţii şi vulnerabilităţii omului în faţa gloriei.

Într-un fel, Nicolae Tzone alege ,,soluţia imorală”, înscenându-şi propriul sfârşit, înecat în Dunărea-mamă pe care-o cunoaşte în detaliu din Giurgiul de baştină (detaliu biografic). Abaterea de la normă şi de la dogmă îi permite să fie aritualic şi sprinţar, în contra curentului insuflat de religie sau de datinile strămoşeşti ancestrale, unde întâlnirea cu veşnicia sau cu cele pretins veşnice stă sub semnul surprizei, al nesupunerii la canon, al spontanului şi imprevizibilului.

Singurul mare neajuns, regret sau inconvenient reclamat de poet, cel considerat neîndreptăţit, în acest spectacol nemaiîntâlnit al grozăviilor de tot felul, îl reprezintă lipsa zarvei şi a vâlvei în jurul propriei persoane, a plângerii sale cât mai ,,vocale” (absenţa compasiunii şi a empatiei, apatia nejustificată), menită să propulseze personajul în centrul atenţiei, de către cei apropiaţi, în urma săvârşirii din viaţă: ,,nu mă plângea/nimeni // eram/mai degrabă/trist decât/mort”. (p.8), pentru ca, puţin mai încolo, la câteva versuri distanţă, să se contrazică: ,,eram/bucuros/că nu mă/plângea/nimeni” (p.11). Cu alte cuvinte, carenţe afective majore în cazul supravieţuitorilor, duplicitate, ipocrizie, joc la două capete, nepăsare sau fariseism.

Împreună cu dumnezeu, poetul e suspendat, imponderabil, sus (autoironic, poziţia de top, privilegiată), ţinându-se strâns de cuiul din lemn de corcoduş înfipt în norul-punct de sprijin ce are consistenţă materială: ,,atârnam/ / cel ce mai/ rămăsesem/din mine / /agăţat/de un nor/deasupra/pământului”. (p.9); ,,norul/în care/se află/bătut/cuiul/de lemn/este/mai/rezistent/decât/bănuiam // ne ţine/pe amândoi/în echilibru/deasupra/pământului” (p.19-20). Faptic, asistăm la două tipuri de spectacol burlesc ce se derulează concomitent: în cer (postura atârnatului în/de viaţă, alături de dumnezeu-cel-prins-în-cui) şi pe pământ (ritualul înhumării poetului declarat mort). Cu alte cuvinte, viaţa şi moartea faţă-n faţă. 

Nicolae Tzone pare să nu-şi ia moartea în serios, moarte de care, din nefericire, ca noi toţi muritorii de rând, nu se poate ,,lepăda”. Excesul de ludic conduce la desolemnizare completă: moartea este cea ,,învăţată” să-l întâmpine cu braţele deschise pe poet (şi, automat, să se ,,familiarizeze” cu el) şi nu poetul îşi întâmpină stoic finalul. În sens avangardist, unde nimic nu face sens, înmormântările poetului sunt, la rându-le, fără sens, mai ceva ca deşertăciunea deşertăciunilor. Precum goliciunea trupului personajului alter ego de pe năsălia improvizată, la fel şi denudarea sensurilor, singurul mare câştig fiind plăcerea spusului, libertatea totală de creaţie. Dacă în seama ,,lăutului” personaj defunct nu se pot pune multe, în schimb, privitorul-Nicolae-Tzone-cel-viu e străbătut de o serie de dileme existenţiale, semn că moartea de care are parte (înec) nu-l avantajează, nu dă bine la public, nu e tocmai ,,conformă” sau în ton cu aşteptările, luându-l cumva pe nepregătite, surprinzându-l neplăcut, de unde ipostaza/postura ingrată (deficitul de atitudine –tristeţea care-i face un real deserviciu- care atrage deficitul de imagine), un posibil ,,handicap” în perspectiva alinierii, cu şanse reale de câştig, la startul macabrei competiţii a defuncţilor: ,,de ce/oare/eram/un mort/atât/de trist/de ce/îmi părea/că tristeţea/mea/era/mai/grea/mult mai/grea/decât/moartea/mea”. (p.11-12). Tristeţea, absenţa postumă de vitalitate îl frământă pe ,,suspendatul” poet, preocupat în exclusivitate de imaginea ultimă (act de legitimare) pe care o lasă moştenire posterităţii.

Nicolae Tzone are ceva din detaşarea filosofului sau a orientalului înţelept pentru care finalul existenţial nu e o tragedie, ci doar ,,popas” lin spre ,,altceva”. Iată de ce, familiarizarea cu thanatos, cu rigor mortis se produce fără mânie, prejudecată sau încrâncenare, integrarea firească a poetului în Absolut fiind văzută ca alternativă la degradantul spectacol balcanic al lamento-ului şi al jelaniilor ce ţin de sfera iraţionalului, bâlci penibil al degradării umane, fapt care situează înmormântările în zona luării în tărbacă a tradiţionalelor ritualuri funerare devenite desuete pentru poet.

În poezia lui Nicolae Tzone, om-Creator împărtăşesc aceeaşi condiţie ,,neutră” a privitorului-spectator: ,,dumnezeu/priveşte/şi el/deodată/cu mine” (p.19). Punerea lor în tandem e semn al alăturării neproblematice şi neproblematizante, al familiarizării făpturii umane cu transcendentul. Ceea ce nu fac semenii la moartea poetului, face dumnezeu-cel-milostiv: plânge, devine sentimental, sensibil, cald, afectat, docil şi ascultător, compasiv, impresionat şi impresionabil, tulburat, profund uman. Nu e un deus otiosus inspirator de frică (aşa cum îl regăsim, de pildă, în întunecatul Ev Mediu), ci, dimpotrivă, rezultantă a inversării de roluri, o entitate blajină, cu răspundere limitată, care cere a fi strunită/,,îmbărbătată”/mângâiată, alinată sau, după caz, mustrată, dojenită sau somată patern (atunci când alunecă în deficit comportamental) de creatura de sine plămădită: ,,să nu/începi/îi zic/să plângi/tocmai/tu” (p.20); ,,doamne/dacă/şi de data/aceasta/vei/îndrăzni/să mă-nvii/fără voia/mea/nu voi mai/vorbi/niciodată/cu tine” (p.34). Replica ultimă aduce a supărare de prunci, a infantilism la locul de joacă.

înmormântările sunt modalitatea prin care Nicolae Tzone (cel care-şi ia pieptiş moartea, împăcat sufleteşte) pune o lopată de pământ simbolic pe conservatorismul (cu accente absurde) funerar ritualic, pe deficitul de educaţie şi pe tarele comportamentele. Căci nu mortul e responsabil/vinovat de spectacolul degradant postmortem ce-l are în prim-plan, ci cei rămaşi în viaţă şi metehnele lor anapoda, pe-alocuri aiuristic-rizibile (datul în petec), sancţionabile fără drept de apel: ,,există/întrecere/între/familii/de cum/mortul/casei/este/înmormântat/mai/cu/fast // de cum/este/mai/temeinic/spălat // de cum/i se pune/pe trup/cea/mai/albă/cămaşă/de bumbac // când/se-ntâmplă/să fie/mai mulţi/deodată/sunt/puşi/laolaltă-n/biserică/şi începe/concursul // care mort/este cel/mai grozav/care mort/are/obrazul/cel mai/bine/pomădat // care mort/este/cel/mai/înmiresmat/şi are/parte/de cele/mai multe/sărutări/pe mână/şi pe/obraji”. (p.25-27). Ce e vizată aici, în fapt, ţinta fixă? Competiţia aberant-abracadabrantă, fără miză şi fără sens, oximoronică, grotescul, macabrul, neconformul cu demnitatea umană.

Întrucâtva şocat de ceea ce vede că se petrece jos, pe pământ, poetul se declară sceptic în ceea ce priveşte şansele sale la podium cu al său corp inert ce a avut ,,neşansa” la o moarte ,,necurată” şi violentă (înec), cel mai probabil fiind ,,neeligibil”, adică exclus ,,din cărţi”: ,,eu/că am murit/înecat/nu voi/putea/să câştig/niciodată/nicio/întrecere/a morţilor/de la mine/de acasă/ // degeaba/sunt spălat/cu atât/de mult/sârg” (p.28-29); ,,se ştie/din capul locului/că nu voi/avea/nici/cea mai/mică şansă/să câştig/marea/întrecere/de final” (p.30). Ca şi-n viaţa de zi de zi, şi când vine vorba de viaţa de apoi se fac matrapazlâcuri, se favorizează şi măsluiesc masiv rezultate, se ,,umblă” la fel de fel de ,,inginerii”…

Pentru Nicolae Tzone, moartea încetează să mai fie o taină, o mare necunoscută. Cel puţin aşa lasă să se înţeleagă. Fără a fi suspectat de teribilism ieftin, familiarizarea cu finalul existenţial se produce calm, aşezat, calculat, plinire a firescului, lucru ce altora le-ar da fiori sau le-ar stârni revolta şi indignarea. Departe de a fi tragic, poetul are momente când se amuză copios: ,,îmi vine/să râd/că nu mă/plânge/nimeni/nimeni/nimeni” (p.33). Paradoxal, postura de ,,nefiinţă” îi ascute simţurile, îl face ,,clarvăzător” cu acte-n regulă sau ,,privilegiat” post-mortem: ,,sunt/deja/un mort/care aude/perfect/vocile/tuturor/morţilor/din prezent/din trecut/şi din viitor” (p.36). Ascuţirea simţului auditiv îi permite să transgreseze regnurile: ,,aud/peştii mei/fraţi/de sub/dunăre/spunând/îndrăgostiţi/în cor/unii către/alţii/te iubesc” (p.39). 

Nicolae Tzone e capabil să scandalizeze/oripileze prin luarea morţii în cătare. ,,Mondenitatea” lugubră pe care o propune în saga sa funerară cu accente fals compasive e în măsură să tulbure, să stârnească reacţii vehement-virulente din partea celor nedispuşi la a ,,derapa” de la lucrurile considerate sacrosancte: ,,marele/concurs/este/aşteptat/cu entuziasm/de mic/şi de mare/de femei/de confraţi/de copii/şi de vârstnici/ // cine oare/va avea/de înmormântat/în cele/din urmă/mortul câştigător/ // cine oare/va avea/de purtat/la groapă/mortul/cel mai bine/îmbăiat/mortul/cel mai bine/frecat/peste coaste/şi omoplaţi/mortul/cel mai bine/mirositor” (p.42-43); ,,vai/cât de greu/le va fi/semenilor/mei/să aleagă/sicriul/perfect/şi mortul/perfect” (p.53-54).

Jocul de-a viaţa şi de-a moartea, dedublarea, atracţia morbidă (,,continuam/să/privesc/spectacolul/grandios/împreună/cu dumnezeu” –p.57) îi permit lui Nicolae Tzone să pună lumea aceasta (în care nu moartea pare să conteze cu adevărat, ci ceea ce îi succede), dar şi lumea de apoi sub semnul discutabilului. Un semn al lipsei de încrâncenare din partea poetului e ironia (ascunsă îndărătul confuziei, al qui pro quo-ului, al bâlbei, al pseudoemoţiilor şi al falsei responsabilizări), (auto)situarea sub auspiciile derizoriului sau a umorului cu-adevărat negru: ,,dacă vor/greşi/mortul/dacă vor/alege/un mort/mai puţin/merituos/cum vor/mai pune/ei/capul/pe pernă” (p.54).

Preocuparea pentru identificarea defunctului de top e o replică acidă la ideea că perfecţiunea e un ideal de neatins în timpul vieţii, singura cale sau şansă pentru cel plecat pe drumul fără întoarcere fiind băgarea în seamă abia ,,după”. Nu puţine sunt situaţiile când Nicolae Tzone ia în băşcălie eternitatea: ,,dar să alegi/între şapte/morţi/înşiraţi/în şapte/sicrie/lipite/unul/de celălalt/nu mai e/chiar atât/de/uşor/ // se cerea/vigilenţă maximă” (p.56). 

A fi martor la spectacolul grotesc de felul celui invocat de poet secătuieşte de emoţii, însă, paradoxal, reînvie şi alimentează dorinţa de mărire: ,,dacă eram/între morţii/de azi/mortul şeptar/aş fi putut/să-mi/zic/că/poate/poate/voi/fi avut/şi eu/o şansă/minimă/să primesc/coroana/cu flori/de hârtie/creponată/a/câştigătorului” (p.58-59). Florile de hârtie, ilustrare a predilecţiei avangardei pentru kitsch, pentru non-artă, pentru violenţa de limbaj, pentru macru şi pentru tot ce, în general, trezeşte oprobriul: ,,nămolul/dunării/îmi mâncase/ochii/fără/milă/ // nisipul/de dunăre/îmi astupase/plămânii/până-n/străfund/ // algele/de fluviu/îmi intraseră/prin urechi/până în/moalele/capului/ // eram/cel mai/obosit/mort/dintre morţii/de faţă/eram/cel mai/plăpând/dintre/ei” (p.60-61). Aşadar, temerile poetului de a nu fi pe lista scurtă a defuncţilor laureaţi se întemeiază pe condiţia sa fizică deplorabilă, pe oboseala care nu dă bine şi care nu se ridică la înălţimea standardelor impuse de podium. 

,,Modest”, ,,smerit”, poetul îşi ştie locul, negativismul (şi neîncrederea sa funciară în ,,şansă” sau soartă) de care dă dovadă fiind în prelungirea proverbialului negativism avangardist: ,,nu/nu/nu/nu/nu/nu/nu/nu aveam/cum/măcar/să-mi/închipui/că aş/putea/să fiu/eu/desemnat/mortul/triumfător/mortul/morţilor/cu/moţ/în/frunte/şi împăratul/morţilor/cu/moţ/în/frunte” (p.61-62).

Dar cum viaţa (în cazul de faţă moartea) ne oferă adesea surprize plăcute greu de înţeles, la ,,ora/regală/a/concursului/între morţi” (p.64), în urma rezultatelor votului democratic exprimat cu pietre, bolovani şi fructe aruncate în coşuri înalte de răchită şi apoi numărate transparent şi cu simţ de răspundere, poetul are fericita şansă de a fi desemnat campion, învingător la puncte, ,,lider” post-mortem, cu o reputaţie neîntinată în rândul celorlalţi pretendenţi defuncţi mai puţin norocoşi: ,,am devenit/mortul/morţilor/şi împăratul/morţilor/şi regele/morţilor/de la/dunăre” (p.82). Ce-i drept, o victorie puţin ,,lucrată”, rod al intervenţiei discrete a lui dumnezeu cel pişicher, care trage niţel sforile, aşa cum se petrece, nu-i aşa, şi în realitate în an electoral : ,,de ce crezi/că stau/pe norul/acesta/agăţat/ca şi tine/de cuiul/din lemn/de corcoduş” (p.79).

Şi cum orice reuşită e bine să fie celebrată şi marcată festiv corespunzător, ceea ce urmează in honorem e petrecerea de pomină în rândul supravieţuitorilor-aparţinători, prilej de fală, de excese culinare,  bahice şi dionisiace. ,,Competenţa” post-mortem este, în sfârşit, (re)compensată: ,,se toarnă-n/ gâtlejuri/ţuică/fiartă/de/prune/cu/vadra/ // se coc/pe grătar/hălci/uriaşe/de porc/abia tăiat/şi spălat/pe scânduri/de salcâm/în mijlocul/curţii/ // se dansează/se cântă/într-o/veselie/nebună/mulţi/ani/trăiască/în/onoarea/gloriosului/câştigător/al turnirului/celor/şapte/morţi/cu/mortul/perfect/singurul/mort/perfect/de pe/dunăre/şi/din/proximitatea/dunării” (p.89-91). Aşadar, o ,,victorie” post-mortem şi post-factum nesperată, câştig inutil, ,,reparaţie” tardivă, totul în virtutea nonsensului generalizat. Gestul poetului defunct de a se elibera din coşciug, cu intenţia de a coborî (descensus voluntar) şi mai adânc în măruntaiele pământului e, pe lângă refugiu şi nemulţumire funciară, întoarcere definitivă a spatelui umanităţii, protestul suprem (atitudine avangardistă): ,,nici aşa/încoronat/şi celebru/nu/m-a plâns/nimeni” (p.94-95). În subtext, ironia fină, subtilă, condiţia ingrată a poetului: ,,sunt/eu însumi/complet/fără/rest/ // scriu/versuri/ce nu vor/fi/citite/decât/de morţii/asemenea/mie/singuri/şi trişti” (p.96).

În ton cu happy ending-ul de poveste ,,clasică”, episodul final al sagăi funerare imaginate de Nicolae Tzone, cea cu dumnezeu-cel-podidit-de-lacrimi încolţit de regretul de a nu fi putut face mai mult pentru camaradul său poet, e asezonat cu preocuparea divinităţii de a ,,recupera”, la plecare, odată petrecerea săvârşită, cuiul din lemn de corcoduş înfipt în nor, ,,trofeu” de mare preţ şi de duioasă aducere-aminte. Ieşirea din scenă a poetului navigând pe tăriile cerului în cârca lui dumnezeu, e pe cât de glorioasă, pe atât de spectaculoasă şi de încântătoare sub raport al umanului.

Cum se traduce ,,nihil sine deo” în accepţiunea lui Nicolae Tzone, poet ce întinde uneori coarda firescului până la rupere? Prin relaxarea cu care priveşte relaţia om-dumnezeu, o amiciţie de bun augur, departe de orice încrâncenări sau scrâşniri ale dinţilor. Întâlnirea dintre poet şi Euthanasyus îl pune pe primul în cărţi. Paradoxal, pentru acesta, e o moarte ,,profitabilă”, ,,delirică”, ce ,,luxează” logica, naturalul, dejaauzitul şi dejavăzutul, ,,olimpism” de mucava, glorie de recuzită, rezultantă a ,,fair-play”-ului şi a ,,sportivităţii” absurde între competitorii lipsiţi de viaţă şi de élan vital, care-l face să se simtă totuşi util, mândru, apreciat, care-i încântă şi îi răsfaţă egoul, o moarte noneroică, de conjunctură, dar care conferă un sens (mai mult sau mai puţin apocrif) nonsensului.

Antumitate vs. postumitate, aparenţă-esenţă, suprafaţă-profunzime, două capete de pod cu care Nicolae Tzone jonglează abil. Din punct de vedere artistic, ilustraţiie Suzanei Fântânariu ce însoţesc versuri punctuale ale dezinvoltului Nicolae Tzone, contribuie la reuşita unei cărţi care, deşi şuie, dă serios de gândit. 

nicolae tzone,

înmormântările, ediţia a 2-a,

bucureşti, editura vinea, 2020

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *