Pornind de la modelul încetăţenit de Anaxagoras, Ana Pop Sîrbu, mare iubitoare de cultură elină, leagăn al civilizaţiei europene, ,,În vremuri cazuistice” (Bluesuri peste inima ei), translatează homeomerii filosofului antic în plan liric, particularizând particulele materiale, ,,infinit divizibile ale corpurilor”, în trăiri la nivel micro şi macro, rezultanta fiind o sumă de –scopii (viziuni: ,,Văd oraşe întinse, bariere, corpuri cereşti”-Inimă) în care pune inimă, organ al afectului intens speculat în volum: ,,Am atenţia îndreptată în partea dreaptă a inimii.” (idem). Structurat pe patru mari paliere, I Muntele înalt, II Acul de aur, III Vântul, licuricii şi noaptea şi IV O Iliada, în rezumat, Homemomerii propune publicului cititor o poezie de factură pulsatilă, intens ,,vascularizată” liric, cardiografeme, în care ideea elanului ascensional, se îmbină cu trimiterile la legendă, cu evaziunea în Poveste (şi în ludic) şi cu rescrierea epopeii homerice în cheie personală, condensată, sub formă de breviar iliadesc, tot atâtea trimiteri la toposuri şi nume reverberante care înflăcărează imaginaţia. De la Inimă şi până la Arta hoinară, o laureată boltă ionic-doric-corintică, sunt optzecişidouă de popasuri lirice cu vădit rol iniţiatic, rod al unui drum sinuos din care răzbate cu pregnanţă motivul călătoriei (,,Călătoream printre strâmtori, văi,//Căutând albul/Din firele de nisip/Şi nimicul.” –Fereastra; ,,Drumul era ieşit din mine.”-Memoria), atât în plan emoţional-afectiv (în care memoria şi nostalgia au un rol primordial), cât şi în acela al excursului prin Arta cu majuscule (punerea-n forme, umplerea lor cu fond: ,,Slava stă în tot ce se transformă./Tot ce e regal şi constant e forma.” –Autoportret; ,,Arta e liberă ca un ţipăt./Nu redă vizibilul,/Ci alte realităţi./Are dreptul de a-şi potoli moartea/Prin dragoste.”-Blândeţea corpului; ,,Desfătarea e o Artă,/Cea dintâi.”, ,,Ziua are efect de Artă” –La o aniversară), binom ce aşterne-n oglindă simţirea şi raţiunea, teme care-o determină pe poetă să se lanseze în speculaţii în care timpul pare dilatat: ,,Secundele persistă. Sunt larg deschise.” (Inimă). Aşadar, o ex-plicare, o deschidere temporală (şi, poate, temporară) în afară, către lume şi universul înconjurător, o depliere simbolică.
Homemomerii, mai mult decât ,,o poveste simplă” (Poveste incredibilă), se doreşte un compendiu de iubire, în care poeta are în vedere doar iubirea ,,bună”, terapeutic-vindecătoare, ziditoare, şi nu pe cea vătămătoare (cum ar fi, de pildă, iubirea de arginţi, arghirofilia). Triada iubire-nostalgie-melancolie e holograma-contur ce nimbează o carte în care fără de măsura, necuantificabilul, mesajul universal, eternitatea, unicul şi particularizantul transcend Povestea. Ana Pop Sîrbu, autoare de ,,(…) versuri graţioase,/binefăcătoare, prudente, cumpătate,/Plăcute ochiului, destinate timpului şi destinului.” (Autoportret), nu-şi propune un răspuns la eminesciana întrebare ,,Ce e amorul?”, ci o trecere în revistă a iubirii care restructurează fiinţa din temelii, pe nivele simbolice: ea e când înaltă, precum muntele, vrăjeşte, farmecă, îşi are partea văzută şi nevăzută, e de tip Axis Mundi, face legătura între cer şi pământ, când sublimează şi coagulează (,,alchimică”, de tip solve et coagula: ,,Unele pasaje din cărţi se dizolvă/Ca o pudră căzută în mare.” –Realul), dizlocă şi stârneşte umori şi pasiuni (fiind ,,de aur”, cu varianta regresiv-valorică, dar la fel de celebratoare, ,,de argint”), e când ,,jucăuşă”, infantilă, ,,copilă”, când cult pentru eroi, dragoste pentru întreaga umanitate, iubire-concept sau ideal de neatins, când serafică, platonică, necarnală, pură, agapae, când iubire conexă (de viaţă, de natură, pentru scris, pentru artă, cultură şi lirism), culminând cu iubirea ca mit (,,o poveste sacră”, în accepţiunea lui Mircea Eliade), sub pecetea tainei, iubirea my-mü, legendară, ezoterică, încifrată, care nu se tălmăceşte sau (po)vesteşte, ci se trăieşte la paroxism, din aceeaşi rădăcină semantică cu minunea, mirungerea sau misterul. Unele metafore ţin de puritatea interioară, de etern misterul feminin şi de tehnicile seducţiei: ,,şoaptele de nisip dintre sâni” (Inimă) ,,dantele oliv”, ,,satin sidefiu”, ,,Sunt fidelă cearceafurilor scrobite.” (Autoportret); ,,(…) brăţări, perle, ceaţă,//Coliere, vânt, mătase oliv,/Amurg, ametiste, rubine.” (Stare); ,,Are o centură/Plină de-ametiste.”, ,,Brăţări, perle, coliere pentru viitor,//Iluzorii plăceri, temerare taine,/Cad din cutia cu rubine./Înfăşurată-n mătase, de-un ceruleum stins.” (La o aniversară). Alteori, trimiterile sunt de factură romantică: ,,(…) număr stelele până adorm.” (Autoportret). Din toate formele de iubire însă se degajă un ton elegiac.
Homemomeriile Anei Pop Sîrbu sunt intens colorat-pastelate (,,Aceasta e culoarea poeziei,/Un pom de rodiu.” –Vibraţie), majoritatea reveriilor producându-se într-un cadru acvatic, lichid, de unde şi ,,acvaplanarea” în plan afectiv. Spectacolul naturii generat de ,,O roată de ape, violetă, epuizată, în regresie” (idem), aidoma turbionului, învârtejeşte imaginaţia poetei până-ntr-acolo încât gura, organ al vorbirii, rămâne dezorientat-perplexă, dihotomic scindată: ,,Buza nordului, calmă. Buza sudului, agitată.” (idem). Prin urmare, starea de incongruenţă, un soi de duh acustic plutind deasupra universului lichid, vibraţii sonore ce stârnesc vibraţii acvatice: ,,Vocea atinge apele.” (idem). Ana-Rodiana se ,,aneantizează” în fiecare vers al său până la a nu-şi mai aparţine, divizându-se simbolic, particularizând infinitezimalul şi, prin extensie, particulele poetice. Poeta reciclează forme (din nevoia inimii de a pulsa, de a exista), pune-n forme, deschide şi operează cu matrici ,,În favoarea altor forme.” (idem). Pendulările între –scopii atrag după sine schimbările de scenariu, de stare de spirit şi de paradigmă: înăuntru-înafară, sus-jos, lumină-întuneric, aproape-departe. Din gama autoscopiilor fac parte momentele în care poeta se întrezăreşte: ,,Mă văd/Ca pe nişte raze Remington.” (Straturi de amânări). Stratificarea (scrisul ca stratificare, visul ca stratificare, aducerile-aminte ca stratificare, ,,straturi de clipe”-Clipa; ,,Coboram peste limite, să găsesc/Acel strat ce mi se scurgea”, ,,straturile nevăzute ale imaginaţiei.”-Ritmul; Straturi de aer) şi amânarea (,,gustul vibraţiei mereu amânate.” –Vibraţie) sunt două tehnici îndelung exersate de Ana Pop Sîrbu: pe de-o parte, depunerea lentă, organizată, coloidală, pe nivele, în spaţiu şi timp, pe de alta, întârzierea (voluntară sau nu a) deznodământului, acordarea de circumstanţe atenuante şi dreptul la replică şi la clemenţă, solicitarea de ,,indulgenţe”, zăbovirea, medierea ,,pactului” (contractului, clauzei) dintre eu (devenit, pe-alocuri, ,,un Altul”) şi sine, parte dintre ele rezultante ale regretului, neconsolabilului, niciodată repetabilului, insondabilului, abisalului, stării de arhipelag şi de vid interior: ,,Am pierdut jumătate de veac,/Să văd limita unor viziuni.” (idem).
Ana Pop Sîrbu nu scrie, ci se întâmplă vers de vers, din poemele sale ,,Răzbat întâmplări.” (Straturi de aer); ,,Întâmplările sunt fosforescente.” (Privelişti noi); ,,Forme îngheţate,/Întâmplări lacome.” (Culori); ,,Expertă în litere/Şi în întâmplări.” (Îndoiala). Prin scris (scrisul ca eveniment), Ana Pop Sîrbu se (st)ratifică, se ,,predă”. Poemele sale sunt călătorii homerice şi deopotrivă homeomerice.
Decorporalizarea-recorporalizarea e un alt binom la care apelează cu succes Ana Pop Sîrbu. E un exerciţiu simbolic de modelare corporală (nu doar a corpului fizic, ci şi a corp(us)ului poetic), de autoluare în posesie şi de autosporire (în vederea unei noi risipiri-disjuncţii-fracţionări-porţionări-anenantizări), o joncţiune-conjuncţie cu sinele ,,acasă” (ca după o lungă, aventuroasă şi epuizantă călătorie), semn al vivacităţii şi al apetitului existenţial-fiinţial: ,,Printr-o tehnică nouă/Îmi lipesc corpul/De mine.” (Straturi de amânări).
Legat de noi abordări-ipostazieri, Ana Pop Sîrbu amalgamează cuvântul cu nuanţa (peniţa devine pensulă şi pensula se metamorfozează în penel), lăsându-se parcă trăită (din punct de vedere estetic), abandonându-se pe mâni iscusite abstracte, capabile s-o propulseze în starea eleată, practicând incizii-anatomolirisme pe fâşii-linţolii de întuneric, plutind amniotic pe apele somnului terapeutic regresiv: ,,Scriu, amestecând culorile,/Anatomia şi întunericul./Înot în somn, apoi resorb/Atâtea căderi,/Presiuni,/Structuri.//Altcineva îmi schimbă zi de zi/Reflexele, punctele de suspensie,/Dilatarea inimii, ori frigul polar/Din circuitele închise.” (Linii şi spasme). E actul creator în toată splendoarea, travaliul şi complexitatea lui, liniaritate şi sinusoidă, acalmie şi furtună, culme şi genune, arşiţă şi ger, mister şi revelare, ascensus şi descensus, plus şi minus, alfa şi omega, flux şi reflux, aparenţă şi esenţă, început şi sfârşit, suprafaţă şi adâncime (profunzime), stânga-dreapta, emoţie şi sublimarea ei, figurativ şi nonfigurativ, stare de increat şi de cosmos, absorbţie şi expulzare (în stare ,,lăută”), ,,maieutică” şi ,,lehuzie”, întoarcere (spăşită) la sinele ,,acasă” a eului risipitor, regăsire, de către omul-particulă în univers, a matricei fiinţiale: ,,Mă întorc într-un corp străin/Ca într-o fantă vulnerabilă.” (idem). Fanta, poarta, fereastra sunt, cum bine se ştie, percutante simboluri ale trecerii dintr-un spaţiu într-altul, treceri care, la Ana Pop Sîrbu, se petrec cu o frecvenţă uimitoare, de unde şi pluralitatea de stări (Toate stările; ,,Senzaţii, striviri,/Incredibile secrete ale trăirilor.” –Cuvintele caută pe altcineva; ,,Nu am iahturi, decât senzaţii/Şi moduri diferite de a trăi.” –Terasele Europei) experimentate de poetă (polimorfism comportamental). Refacerea raportului dintre privitor şi privit contribuie şi el la alternanţa de viziuni: ,,Prăpastia din lucruri/Mă priveşte în ochi.” (Linii şi spasme).
Starea de disoluţie a eului, deliberată sau în voia hazardului, consecinţă a unui scris ce nu îşi propune să aibă un rol traumatic-anatemizator (,,Fiecare atom se-ntoarce în sine.” –Vibraţii), se traduce, la Ana Pop Sîrbu, prin starea de albastru, culoare favorită, atât prin prisma atitudinii solitare nonbeligerante şi a serenităţii pe care le degajă, cât şi prin aceea că favorizează reveria-melancolie. Vers şi revers, cap şi pajură. Există momente când poeta devine dependentă de albastru: ,,Trag în piept dungi de albastru.” (idem). Până unde merge autohomeomerizarea Anei Pop Sîrbu e o întrebare retorico-filosofică, de unde şi dificultatea aşezării creatoarei de stihuri într-o matrice ,,poetică” stabilă. La poeta în discuţie, melancolia (care are şi un nume ,,de scenă”) devine personaj în mişcare, cu o ,,cinetică” (o coregrafie şi o graţie feminină) aparte: ,,E melancolia,/Numită <<pontica>>,/Ori foaia paşilor/Cu dinţii atât de mărunţi.”(Păunii albi); ,,Pe străzi,/Melancolia străbate/Marginile.” (Tânăra); ,,Melancolie,/În uterul tău mă regăsesc!” (Clipa); ,,O uriaşă melancolie.” (Cuvintele caută pe altcineva).
Precum picăturile de ploaie care sunt supuse legii atracţiei universale, există un fel de ,,meteorologie” a cuvintelor în poemele Anei Pop Sîrbu, cuvinte cu ,,greutate”, transparenţă şi consistenţă lichidă, care cad necontenit, nefiind imponderabile sau superflue, plinind astfel o profeţie de factură lirică (la ,,vremea prânzului”): ,,Şi cuvintele ce vor cădea/Peste pământul uscat.” (Numele abia şoptite). Cuvântul, ca şi apa, pe lângă menirea baptismal-soteriologică, are şi un rol de întreţinător al vieţii. Nu doar cuvântul vorbit, ci şi cel scris, aducător de lumină (în ,,straturi de întuneric”-Tânăra), apotropaic, torenţial, de tip şuvoi, cel cu care poeta e ,,înfrăţită”, familiară şi familială: Scrisul, fratele meu blând. Privit prin prisma formei de ataşament, Ana Pop Sîrbu, ,,soră” de cruce cu ,,fratele” scris, are o relaţie privilegiată cu acesta din urmă, de unde şi ideea că orice carte ce apare sub semnătura poetei e o regăsire simbolică a ,,fratelui”, o redescoperire a înrudirii de ,,sânge”. Cum îşi răsplăteşte Ana Pop Sîrbu fidelitatea faţă de ,,fratele blând”? Sporind, rodind, netrădînd, comportându-se protector-,,suroral”: ,,Despre trădări nu se poate vorbi./Ele sunt nimicul/Ce curăţă copacii/De semnele solstiţiului.//Au un steag alb pe fundul mării./Pe scoarţa valurilor/Dorm îngerii.” (Îngerul). Aşadar, un pact de nonagresiune (în litera şi în spiritul pacifismului promovat de poetă, cu ale sale chtoniene ,,tancuri albastre” (Retorică) oximoronice), o umanizare a angelicului din nevoia firească de leagăn şi de ocrotire ce îi este specifică lumii pământene. În completare, blândeţii i se răspunde cu penitenţă şi cu extaz (de sorginte mistică).
Lirismul blând al Anei Pop Sîrbu permite alunecarea-aglutinare a concretului înspre abstract şi invers. A scrie în ton cu şi în vecinătatea ,,fratelui blând” presupune nu doar aflarea Sensului (poetic), ci şi ridicarea colţului ,,mahramei” (în ton cu ascunderea-nonascunderea), evaziunea în plan acustic-muzical: ,,E-o pânză freatică/Pe chipul întunecat al diezilor./Cărţile necitite acoperă bemolii.” (Retorică).
Transgresarea regnurilor e o altă formă de homeomerizare-pulverizare-aneantizare: ,,Curând voi fi o pasăre.” (Morbidezza lumii); ,,Sunt o petală roşie.”(Clipa). Dincolo de nevoia de aripi, de fascinaţia zborului şi de setea de culoare, îndepărtarea de pământ şi privitul de sus au darul de a multiplica rolul crucial al inimii, topos mănos, ,,herbarium” afectiv: ,,Sunt zile şi nopţi,/Plante crescute/Direct din inimă.” (Morbidezza lumii). Pacea, dublată de linişte şi de privirea dreaptă, înainte, demnă, reprezintă un garant al echilibrului interior al poetei: ,,Nu întorc capul,/Să nu simt/Rotaţia planetei.” (Colţuri stinghere). Nu e resimţire, pe propria-i piele, a complexului lui Anteu, ci neintervenţie, discreţie existenţială, neperturbare a ritmului cosmic, resemnare, fapt regăsit şi în ,,Stau dreaptă/Şi privesc/Cum se împuţinează/Peisajul.” (Carotida).
Nu doar despre anatomizarea afectelor (urmare a pendulărilor între –scopii, de la macro la micro şi invers) e vorba în Homeomerii, ci şi de operaţii chirurgicale în corpusul poetic (incizii în ,,carnea” macră a lirismului), în care Ana Pop Sîrbu se vede pe sine pacient, de unde şi expunerea voluntară la experiment: ,,Îmi văd carotida deschisă,/Tăişul ei de porţelan.” (Carotida). Prin dedublare simbolică, poeta dobândeşte calitatea de martor la propria-i operaţie, la expunerea propriei artere cefalice, arteră-,,punte” care transportă sângele de la inimă la cap.
De politropie şi de maieutică lirică este vorba şi atunci când Ana Pop Sîrbu îşi trăieşte starea de prizonierat, fapt care-i perturbă întrucâtva serafica relaţie pe care o are cu ,,Scrisul, fratele meu blând.”: ,,Scriu palimpseste (…)/Sunt prizoniera/Cu o mie de feţe,/Când poemul se naşte.”(Murmur). Scrierea de palimpseste se înscrie în linia ascunderii-revelării, dar şi a detaşării de tentaţia egocentrică, ,,răzuirea” sau ,,spălarea” paginii de manuscris, în vederea reutilizării pentru un alt document, fiind, în esenţă, autonegare poetică, iconoclasm, distrugerea propriei opere ce nu trebuie văzută de ochi străini, probă de smerenie şi de penitenţă, păstrarea tainei, operă doar pentru sine. Cum arta ,,moşirii” versului este o operaţiune dificilă, ce secătuieşte uneori de vlagă (,,arta hoinară” –Arta hoinară), fiind concurată uneori puternic de arta vizualului (ce impactează violent retina), aşteptarea devine o probă de maturitate, de autoconservare, dar şi de virtuozitate: ,,Pereţii portabili/Se roteau printre imagini.// Numai poemul nu se anunţa.” (La Ecuator); ,,Imaginaţia (…) o tehnică pierdută/Pe încheieturile mâinii.” (Straturi de aer).
În poezia (trăire, vibraţie, eliberare, strivire, flacără, fluviu, palpit, stare de fosforescenţă etc.) Anei Pop Sîrbu, închiderea-deschiderea ferestrei e echivalentul inspiraţiei, a propensiunii către lume şi lirism: ,,Ferestrele mele au aripi şi ritm.” (Autoportret). Întâlnirea, pe calea undelor, cu Mozart, cel care modifică, modelează şi înnobilează caractere, e un soi de ritual, de ,,moarte” necesară urmată de renaştere spirituală, în genul lui Vedi Napoli e puoi muori: ,,Să-l asculţi pe Mozart/ Sub o streaşină,/Apoi iar să traversezi strada,/Devin o infantă dezinvoltă.” (Fereastra s-a închis). Ce au în comun cuvântul şi muzica e vibraţia. În cheie, Homemomerii e ,,surâs în re minor” (idem), sunet venit din interior, spectacol al cavernei, prin care picătura de apă calcaroasă din tavanul peşterii, din vârful stalactitei, plămădeşte, în timp, stalagmite, rezultând unirea celor două, coloana sonoră (tub de ,,orgă” naturală).
Autoiluzionarea şi beatitudinea sunt ,,vehicule” prin care Ana Pop Sîrbu se lasă purtată în/(se)dusă de lumi de Poveste generatoare de starea de bine. Cum universul întreg îşi are muzica purificator-unificatoare, la fel şi religiile par să nu aibă bariere, în numele unui ,,ecumenism” ideatic-christic-mariologic-zen budhist (ce are la temelie Iubirea): ,,Mă celebram singură,/ În La Mancha.//Crini în adoraţie./Un lotus cânta din flaut./În amurg citeam numele cruciaţilor.” (Sunetele din interior).
Pentru Ana Pop Sîrbu, posesoare de A.D.N. liric, a scrie înseamnă a urca, parte integrantă din ,,codul meu genetic.” (Harta): ,,Urcuşul este numai al meu.” (Aripi tinere cresc). Nu doar pe Muntele înalt, al îndrăgostirii, mai aproape de cer şi de divinitate, ci şi deasupra poemelor-Contur, cele care-i conturează personalitatea. Homeomeriile sale, situate sub zodia ambivalenţei, sunt când clare, accesibile (situaţii când poeta devine enunţiativă, ,,neutră”, constatatoare a unei stări de fapt, consemnatoare), permeabile, când încifrate (momente de ezoterism), ex-centrice: ,,Porţile sunt deschise./Chipul scânteiază.”, ,,Cade pe gânduri./Trece mai departe.//E seară.” (Poem uitat); ,,Era dimineaţă./Draperiile ridicate.” (Poveste incredibilă); ,,E vară.”, ,,Câmpul e gol.”, ,,Vine seara.” (Seara); ,,E vară.” (Solstiţiu); ,,Pavia este un oraş în Italia.” (Privelişti noi); ,,Am trecut strada.” (Autoportret) vs. ,,Umerii-i sunt înăuntrul lumii.”, ,,bruiajul chihlimbarului din palme.” (Inimă); ,,Adorm sub braţul apei.” (Păuni albi); ,,aforismul răguşit” (Numele abia şoptite); ,,Iluzii clandestine” (Carotida); ,,Amurgul era fisurat./Natura, impersonală, antropomorfă.” (Fereastra s-a închis); ,,O amiază intensă,/O dungă indigo în poveste.” (Realul); ,,(…) zborul invers al vegetaţiei.” (Marginea); ,,Un experiment,/Plutind din interior.” (Un deşert); ,,Stau între ecuaţii şi unghiuri,/Vorbind despre legile vechi.” (Linia, numită cruzime); ,,tije de pretexte” (Hieroglife dulci); ,,Pe străzile goale de întrebări.” (Bluesuri peste inima ei); ,,(…) cruzimea se întindea/Ca o păcură.” (Poveste incredibilă); ,,Insectele îşi fac o incizie.” (Seara); ,,(…) picături de sânge/Pe fluturele alb.” (Solstiţiu); ,,ţipăt de lance” (Culori); ,,membrane cosmice” (Cuvintele caută pe altcineva); ,,Dicteul şi lumina blindată.” (Terasele Europei); ,,Prin grădina mea păşesc zeii.” (Trupul grădinii); ,,Şi argila devine ochean de mit.” (Focul), ,,Un înţeles tăcut,/Ce lunecă în vid.” (Aripi tinere cresc); ,,Îngerul m-a scos din cerc.” (Câmpie albastră) ş.a.
Şi cum revelat-ascunsul presupune existenţa mantiei, dar şi denudarea, demantelarea, ieşirea la lumină, a fi în literatură înseamnă participare, joc al cărţii, însă nu a aceleiaşi, ci în fiecare an o alta (,,Harta mea mică.” –Harta; ,,(…) viaţa îndrăzneşte/Să mai fie tânără.” –La o aniversară), fapt ce face din Ana Pop Sîrbu o prezenţă lirică prolifică: ,,Jucam aceeaşi carte,/Mergând încet în <<pas de deux>>./Eram expertă-n ceţuri-Şi în amânări.” (Contur). Expertiză ce facilitează trecerea de la corpul de literă la corpul fizic şi invers, consecinţa fiind ,,potopirea”: ,,Îţi inundă istoria personală” (Realul); ,,Poemul meu are altă memorie./Textura lui e intermitentă.” (Terasele Europei).
Spirit analitic, Ana Pop Sîrbu are tendinţa de a reface întregul, de a recompune după defalcare şi studiu amănunţit: ,,pe jumătate neagră” (Roşu, în camera pe jumătate neagră), Pe jumătate revelaţie, ,,În orice situaţie, sunt jumătatea debilă a ei.” (Autoportret).
În ton cu maniheismul cu care ne-a obişnuit, în funcţie de pletora de stări prin care trece (trăire holocaustică, ardere de tot), poeta e când ,,soră” cu scrisul (Scrisul, fratele meu blând), când roabă a lui (,,Scrisul e vâslă, lăcaş, galeră.” –Scriu despre tot), când plăcere, când durere, când izbăvire, ieşire în larg, explorare, spaţiu protector, eliberare, când patimă, naufragiu, prăbuşire, spaţiu blestemat, încercuire. Cel care se face răspunzător pentru salvarea poetei este Îngerul, personaj din lumea de dincolo, care-i deschide ochii şi perspectiva, cel care gravitează în afara orbitei limitării, dar care, odată pornit în exod, permite reintrarea în cerc (fapt ce echivalează cu mişcarea controlată, rondă, repetitivă, aducătoare de blazare şi de spleen): ,,Când am intrat în cerc,/Ca într-un alt trup,/Îngerul nu mai era.” (Câmpie albastră). De aceea, deschiderea cer(c)ului de către înger e promisiunea libertăţii şi a mântuirii, soluţia soteriologică, opusă pseudo salvării oferite, în chip de dar otrăvit, de către semeni: ,,Mii de funii mi-au aruncat oamenii,/Neştiind unde sunt.” (idem). Ignoranţă, rătăcire, scindare, limitare, superficialitate, debusolare, absenţa localizării, schizoidie, neputinţă.
Scriitura de tip ,,joc tactil de cocon” (Pe jumătate revelaţie), ,,spasm” şi ,,convulsie” (Hieroglife dulci) pe care o propune Ana Pop Sîrbu stă sub semnul metamorfozei. Dacă există o luptă în Homeomerii, aceasta e bătălia dintre eul poetei şi sinele poetei. Cu alte cuvinte, o beligeranţă ,,noncombat”, oximoronică, vecină cu starea de (auto)asediu, cu self-guerilla: ,,Nu tai capătul pustiu,/Nu respir, când alţii strigă/Să mă salvez. Sabia mă îneacă.//E un război de multă vreme început.” (Linia, numită cruzime); ,,Mă ascund în hangare, când vreau să fug de mine.” (Autoportret); ,,Să bem un ceai/Într-o rigolă,/Netulburaţi de Univers.” (Bluesuri peste inima ei). Biruinţa ţine de ,,strategie”, şade în capturarea speranţei, în a o face prizonieră, în aprop(r)ierea ei, în a nu-i da drumul sau în a nu o înstrăina: ,,Speranţa mi-o ţin în pumni.” (Marginea).
Mărturisirile de credinţă ale Anei Pop Sîrbu vizează ,,ucenicia” în estetism şi în lirism, dar şi curajul confruntării cu slova încă de la o vârstă fragedă, laolată cu asumarea abandonului: ,,Scriu un Jurnal de la zece ani./Plumburiu, ceţos, plin de îndrăzneli./Probez ordinea frumosului.” (Autoportret); ,,Sunt cartea/Ce şi-a azvârlit tinereţea/În mare.” (Hieroglife dulci). Confesivul la Ana Pop Sîrbu se produce sub influenţa ,,fratelui blând”: ,,Sunt un muzeu deschis/Pentru toate nopţile,/O fâşie de stări,/Pierdute în nisip.”(Vibraţii).
Câteva simboluri, atent recuperate şi inventariate din volum, fac deliciul Homeomeriilor. Enumerarea lor se aseamănă cu Jocul cu mărgelele de sticlă imaginat de Hermann Hesse:
Inima (,,Pelicule submarine îmi loveau inima,/Celulă cu celulă.” (Harta); ,,(…) peste inimă/Coborau amiaza şi seara la nesfârşit.” (Ritmul); ,,inima oceanelor” (Scriu despre tot); ,,Ţiuitul ei îmi intră în inimă (…)” (Marginea); ,,Când inima bate şi alunecă/Spre ea însăşi, cu vârful degetelor/Îi atingi fragila irealitate.” (Limitele); ,,Când inima devenea o eoliană/Fluorescentă.”(Straturi de aer); ,,Inima îi vibrează la ce este scris/Pe o acuarelă, cu un ochi de efeb.” (Trupul grădinii); solaritatea (ce capătă, pe-alocuri, accente oximoronice): ,,E specia noastră. Solară. Lichidă.” (Inimă); ,,rădăcina solară” (Linii şi spasme); coloristica (culori ce iniţiază, potenţează şi definesc stări contradictorii -starea de roşu, de alb, de violet, de verde- etc., fapt ce transformă Homeomerii într-un veritabil şevalet afectiv): ,,Păuni albi”, ,,Vals fluorescent” (Păuni albi); ,,Trupurile lor/Sunt de un roşu flamand.” (Roşu flamand); ,,Rana pare trandafirie.” (Mama); ,,Acel ivoriu.” (Castitate); ,,verde oliv” (Roşu în camera, pe jumătate neagră); ,,griul zimţat”, ,,violaceul naşterii” (Scriu despre tot); Câmpie albastră; ,,dantele oliv”, ,,breloc mov” (Autoportret); Somnul era albastru; ,,Culorile lui devin corp.” (Cuvintele caută pe altcineva); ,,Verdele înainta alături.” (Memoria); ,,Văd albul şi negrul cum pâlpâie.” (Gama solară); ,,Să pictez depărtarea/Cu un galben de seară.” (Depărtarea); memoria (,,memoria dintâi” (Limitele); ,,(…) memoria unor presupuneri” (Linia, numită cruzime)); lumina (,,Răsăritul”, ,,lumina stranie” (Inima); ,,raze Remington” (Straturi de amânări); ,,Priviri piezişe” (Colţuri stinghere); ,,lumini fosforescente” (Roşu în camera, pe jumătate neagră); ,,Lumina le va scăpăra din ochi.” (Artere tăcute, şoapte aliniate); ,,Undeva, o săgeată stinge lumina.” (Terasele Europei); ,,Lumina-i cădea pe braţe,/pe partea zilei de mâine.” (Depărtarea)); aerul (,,Strigă după puţin aer (…)” (Inima); ,,nopţile fără aer” (Linii şi spasme)); focul (,,Flacăra incandescentă.” (Flacăra incandescentă)); pământul (,,pământul uscat” (Numele abia şoptite); ,,galerele pământului” (Mama); ,,Când memoria alunecă deasupra pământului.”, ,, (…) Pământul, de sus până jos,/Se umple cu pereţi de cuarţ.” (Pe jumătate revelaţie); ,,În partea de sus/Şi de jos a pământului.” (Dislocare)); apa (,,mersul pe ape” (La o aniversară); ,,Cercurile de apă” (Între două ritmuri); ,,călătorie fluidă” (Arul de pământ); ,,vegetaţie lichidă” (Seara); ,,Desenez un câmp rece,/Aproape ars,/Din care totuşi ţâşneşte apa.” (Dislocare); ,,Fluviile se dau la o parte,/Culorile lichide se curbează.” (Vibraţii)); cartea (,,Cărţile necitite acoperă bemolii.” (Retorică); ,,Jucam aceeaşi carte.” (Contur); ,,Unele pasaje din cărţi se dizolvă.”, ,,Cărţile însemnau bănci, terase.” (Realul); ,,La încheieturile cărţilor”, ,,Într-o singură noapte de vară,/Atâtea cărţi dizolvă subteranele.” (Pe jumătate revelaţie)); pânza şi ţesătura poetică (,,pânză freatică” (Retorică); ,,pânză de nisip” (Flacăra incandescentă); ,,Pânza de in s-a făcut de-un verde oliv.” (Roşu, în camera pe jumătate neagră); ,,Clavicula pe un vârtej subţire/De pânză.” (Blândeţea corpului)); paşii, parcurgerea spaţiului, prudenţa de a înainta în toposul poeziei, cutreierătoarea şi cutezătoarea Ana Pop Sîrbu (,,foaia paşilor” (Păuni albi); ,,Păşeşte drept spre femeia/Cu glicine.” (Tânăra); ,,Extazul păşeşte lin.” (Îngerul); Ce linişte/La trei paşi/De mine!” (Colţuri stinghere); ,,Apoi iar să traversezi strada.” (Fereastra s-a închis); ,,Am traversat la nesfîrşit/Acel ivoriu.” (Castitate); ,,Doar paşii înceţi se aud/De departe…” (Aripi tinere cresc); ,,Am nimerit mişcarea înceată./De la nord la sud,/De la vest spre est.” (Harta); ,,La o distanţă clară/Între polul nord/Şi polul sud.” (Un secret roşu)); corporalitatea (,,Pedepsele apăreau ca mici semne pe corp,/Grefate apoi în interior.//Pe covorul întins şi rece era conturul/Chimic al unui corp tot mai lent,/Mai lipsit de sclipire.” (Ritmul); ,,Ploaia mi-a acoperit tot corpul.” (Roşu în camera, pe jumătate neagră); Blândeţea corpului; ,,Sângele şi mintea m-au ajutat/Să scap de un corp străin.”, ,,Când ochii sunt dilataţi/De căldura trupului.”, ,,Corpurile vor aluneca/Pe zidurile nopţii.” (Artere tăcute, şoapte aliniate); ,,Şi trupul îşi limpezeşte matricea.” (Animalul pierdut); ,,Farurile sunt mici/În braţele altor corpuri.” (Vântul); Atâtea corpuri străine/Emanau siguranţă.” (Memoria)); alunecarea-aglutinarea, translaţia (,,Alunecam din iunie în iulie.” (Ritmul); ,,Alunecasem, din pricina unei lumini fosforescente.” (Roşu în camera, pe jumătate neagră); ,,Înaintam, alunecam.” (Memoria)); vântul (ce stă la originea unor poeme de tip adiere sau zefir, care mişcă ,,pânza”: ,,Vântul,/Licuricii/Şi noaptea/Acoperă totul.” (Turtureaua); ,,Vântul atinge arţarii.” (Solstiţiu); ,,Dacă vântul ar atinge constelaţii.” (Pădurea); ,,(…) vântul ce susţine trupul.” (Vântul); ,,Nişte minerale bătute de vânt.” (Cuvintele caută pe altcineva); ,,Vântul e înghiţit de obloanele sparte.” (Terasele Europei)).
Motivul călătoriei este susşinut de toposuri reale sau imaginare dintre cele mai diverse: Ecuator, La Mancha, Pergam, Boston, Verona, Alexandria, Teba, Pavia, Toledo, Detroit, Europa, Efes, America, Magnesia, Tyr, Aleph, Pompei, Potideea, Grecia, Maraton, Hades, Infern.
Itinerariul onomastic este unul de o rezonanţă aparte, de unde şi profunzimea învecinărilor: Mozart, Heraclit din Efes, Dora Maar, Marie-Thérèse-Charlotte, Keops, Lombard Albuino, Carl Sandburg, Eros, Apollonios din Tyon, Ptolemeu, Platon, Homer, Herodot, Socrate, Artemis, Eschil, Euphorion, Ahile, Circe, Minos, Minotaur, Demetrios.
Apropierea Anei Pop Sîrbu de Homer se face doar tangenţial, aluziv. Dacă Iliada debutează imnic cu o invocaţie, ,,Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul” (Cântul I, partea 1), la Ana Pop Sîrbu e vorba mai degrabă de un îndemn-încurajare întru performare şi reprezentare muzical-scenică, ce nu are drept scop eroicul ca jertfă, ci poate doar dramatismul punerii în operă sau, din contră, celebrarea vieţii, parte din acel imemorial my-mü al tainei: ,,Cântă, Graţie!” (Blândeţea corpului).
