Cimitir. 1 noiembrie 2021. Pe la prânz. Soarele, puternic, luminează crucile. Fiecare rază cade pe câte-un nume, pe câte-un an, șovăielnic. La intrare, buchete de flori, întinse pe ziare sau înghesuite în găleți cu apă tulbure, din plastic. Crizanteme pe jumătate ofilite. Albe, galbene, mov, roz, bordo, însângerate. Hai la floare, 25 de lei, hai că las din preț. Pun și-o feștilă și dai cât vrei, să iau o pâine, un covrig pentru copii, că plâng acasă ăi mici. Hai la floare, tanti! Pe alei, agitație de nedescris. Lume care bântuie. Fețe livide. Universuri suprapuse. Coroane multe, plastic peste tot, lumânări aprinse, căzute, altele, cu ceara întinsă ca iaurtul, la piciorul crucilor. Nu vreți să ridic mormântu’? Io l-am săpat, acum un an sau doi, să-l ridic pân’ nu se lasă de tot. Mai bine ai tăia copacii de pe mormântul vecin. Cât ceri să-i tai? 1000, șefu’. Enorm, mai bine cumpăr o drujbă și-i tai singur. 500, nu mai mult. 600, șefu’, că suntem șase. Noi am pus în mormânt sicriu’. Acum doi ani, așa-i, șefu’? Nu, au trecut nouă luni de atunci… Cum te cheamă? Ion. N-ai nume de familie? Ion Groparu sau Ion Cimitiru, așa mă știe toată lumea. Las un număr de telefon, șefu’, să mă suni când te hotărăști. M-apuc azi, să mor dacă nu m-apuc. În două zile-i tai și fac lună și bec mormântu’. N-o să mai vezi umbră, frunze galbene-n mocirlă, nici crengi împrăștiate, șefu’, nimic.
Tocmim un cuplu de sărmani să care cu roaba pământul din jurul cavoului, să adune frunzele prelinse pe jos. E atâta pământ că se sperie, ne privesc tâmp, și cer din ce în ce mai mult. 100, 150, 200, 250. Șefu’, cre
deam că-s doar frunze, dar aci e camion de pământ. E greu, mama lui de pământ, abia-l car și tomberonu-i în ălălalt capăt al cimitirului, îmi ia mult s-ajung acolo. Și stau la coadă, că-i tot timpu’ lume, alte roabe cu pământ, nu-s numa io și gata. Ea e slabă de-o duce vântul. Mută de ici, colo, vreo patru lopeți cu pământ. Se sprijină-n lopată și murmură ceva nedeslușit. Se așază pe cripta de vizavi, scoate pachetul cu țigări și zâmbește. Fumez de la 17 ani, nu mă pot lăsa. Ai mei or fumat toți. Am venit din Maramureș, l-am cunoscut pe Facebook, acum așa e, am venit la Timișoara, stăm în chirie cu frații lui și cumnatele, am trei. Abia lucrez, am patru operații, n-ar trebui să dau cu lopata. Ai copii? Am doi acasă, dar îs mari, n-am grija lor. Am făcut încă două fetițe, una are trei luni. Stă cumnata cu ea, dar n-avem lapte suficient, muncim pe apucate, nu întotdeauna găsim de lucru. Stăm cu chirie, în Kuncz. (Arată cu mâna înspre casa din Kuncz, acolo, departe, pe strada Zefirului.) Fostul soț, ăla din Maramureș, cu care am copiii ăia mari, e la pușcărie, pe viață. Ce-a făcut, a omorât pe cineva? Era în construcții, în Italia, accident o fost, o căzut o grindă de sus, de pe schele, drept în capu’ patronului, l-o străpuns din cap (arată pe unde și apasă locul cu palma, ca să-nțelegem) până-n picioare, n-or mai avut ce să-i facă. Se oprește din povestit, trage aer în piept și râde zgomotos. E știrbă. Nu mai are decât trei dinți în față. Mă bătea, era tare rău, până leșinam și iar mă bătea, întruna, bine c-am scăpat. Ăsta e bun, nu bea, nu fumează, e pocăit. M-am dat după el, noi nu punem lumănări pe mormânt, martorii lui Iehova pun flori, atât, fără lumânări, că am dus și eu la soacră, e îngropată acolo, la capătu’ cimitirului. (Arată iar cu mâna în acea direcție, lung.) Nu ne lasă în magazine, ne dau afară, nici mâncare nu ne putem lua, n-avem vaccin, că nu vrem să ne bage cipuri din alea. Un cumnat din Italia o făcut covid și-o stat o lună în spital. Îl țineau numa pe burtă, așa-i acolo, te pun ăia cu capu-n jos, pe burtă, ca să respiri. Un vecin din Kuncz, după primu’ vaccin, o paralizat și-acuma-i tot așa, nu-și mișcă picioarele, pe jumătate mort. Îl cunoști sau ți-a povestit cineva? Cum să nu, stă peste drum, e vecin cu noi, în Kuncz. Îl mută nevasta cu căruțu’, din bucătărie-n baie și de-acolo afară, în fața casei, îl așază cu fața la soare și stă de dimineața până seara, cu pampers la fund, se uită-n gol, ridică mâna a disperare când trece vreo mașină, tot satu-l știe, are o bluză roșie, de la nemți, dar acum, că-i frig, îl învelește nevastă-sa cu pături, să nu-nghețe, că-i slăbit. L-or dus și la spital, dar nu-l mai primesc, or stat cu el la urgențe toate neamurile, noaptea, șapte ore, nu l-or primit și gata. Trage puternic din țigară și dă iar cu lopata. Se uită-n zare și lovește cimentul din criptă. Un fel de ecou surd străbate cimitirul.
Pe cer se vede-un avion. E alb ca șoimul și se-aude cum huruie motorul. Mă sprijin de cruce și-l urmăresc, până devine punct, cât un ac de gămălie, tot alb, pui de păianjen. Femeia dă cu lopata. Lasă țigara pe jumătate fumată pe marginea criptei. Vine un alt bărbat și-ncepe să urle, se răstește la biata femeie. Să aduni tot pământu’, auzi? Nu lași nimic, mă-ntorc și dacă mai văd ceva te snopesc în bătaie. Nu ne vine să credem, ne uităm năuciți unul la altul. Individul revine, după ceva timp, și inspectează munca femeii, ca un stăpân pe plantație, sclavii. Vin și alții, dau ocol mormântului, se uită la pământul care încă astupă cele două jardiniere cu miozotis. Se țin de cruce, în timp ce femeia slabă, al cărei nume nu-l știm, dă cu lopata intens, trezită parcă din letargie. Vine și soțul cu roaba. Își scoate pufoaica și căciula. Nimeni nu spune nimic. Toți privesc mormântul și pământul din jur, inepuizabil și greu. Apare și individul agitat, care va tăia copacii. Șefu’, azi nu pot să-i tai, am două înmormântări ș-o tămâiere, dar mâine m-apuc, să mor io. Ai număru’ meu, Ion Groparu sau Ion Cimitiru îmi zice, așa mă știu toți.
Și vântul urca frunzele la cer, le rostogolea spirală pe cruci, pe deasupra nimicului. Ce dans pornit din senin, ce mișcare de necuprindere-n cuvânt, ce clipă țintuită pe poteca pavată cu pietre albe. Și coroanele zburau în toate direcțiile, ca săgețile, și florile se lipeau de copacii morții, lumânările erau smulse din mâinile bătrânilor, mutate apoi în capele, lângă scaunul rece, de piatră, pe care nu s-a așezat nimeni până acum.
