Dacă n-ar fi decât acesta secretul lui Virgil Ierunca pe care autoarea ni-l dezvăluie, chiar că nu m-aș fi apucat să scriu. Dar sunt și altele. De pildă, acest „poet al prafpulberismului” nu se cunoștea, chipurile, destul, ca să știe că era un om credincios. El s-a socotit toată viața agnostic și, sporadic, în unele momente grele, iar alteori din politețea lui (absolut unică), a declarat câte unui interlocutor, că redevine, sau devine, un creștin.
Adoptând, când vorbește despre sine, pluralul majestății, ca un matusalemic academician de pe vremuri, cercetătoarea noastră pune una lângă alta diverse frânturi de conversație pentru a face psihologie abisală, încercând să-i dreagă portretul cam… condescendent, cu această tușă luminoasă: Ierunca pios. Nu-i iese nici această a doua bazaconie, din cauza salutarei intervenții, singura, de altfel, care pune lucrurile la punct nu doar în privința asta: convorbirea cu scriitorul Vasile Popovici, martor al anilor târzii ai celor doi, când se afla în Franța, ca diplomat al statului român.
Este știut că portretul unui personaj oricât de strălucit, pe care cade beleaua să fie luat în brațe de un autor, mai ales când, plecat de pe această lume, nu se mai poate sustrage onoarei, riscă în mod fatal să împrumute, sau să se contamineze, în primul rând de trăsăturile portretistului. Așa se face că vedem în paginile cărții un Virgil Ierunca probozit de soacra interesată doar ca ginerele ei să se îmbrace elegant, să-și răsfețe tânăra nevastă, dar și „să pună șaua pe ea”, facă e cazul, să-i facă nepoți și să fie la înălțimea așteptărilor ei de soacră; un soț ținut din scurt de o soție, care, preluând o mărturie, dar spicuind atent și din interviuri, autoarea ne asigură că nu-l prea lăsa să vorbească, fiind o femeie „nu bună”, adică nu de treabă, cumsecade, înțelegeți dvs. ce vreau să zic, suntem ca la un papotaj, între noi, fetele… Despre un Virgil Ierunca stânjenit de un părinte mult inferior intelectual lui și familiei în care a intrat, părinte care nu-și dorește decât să-și vadă, să-și revadă copilul unic, cu orice preț; despre un Virgil Ierunca bărbat șarmant și elegant, încă de tânăr, căruia nu avea decât șaisprezece ani când o adolescentă din satul vecin îi scrie scrisori înflăcărate, visând la viitorul comun, în care-l cheamă Virgi, Virgy, copil, copilaș bălai cu ochi albaștri etc.; și chiar câteva scrisori de amor în stilul întortocheat interbelic, complet anodine, semnate de Virgil (Untaru); cel dinainte ca, rupt de țară, să renască, în chinuri, cu numele și în ipostaza în care-l știm pe Virgil Ierunca: cel mai respectat, mai vânat, mai urât adversar al regimului comunist din România și de o discreție asupra „grădinii secrete” absolut impenetrabilă.
Fiindcă aspectul cel mai de neînțeles în acest tom voluminos și da, în felul lui muncit, este că dacă scrisorile adresate la șaișpe ani lui „Virgy cel bălai”, sunt copiate, transcrise, ca să le citim ușor, deși cu oarecare jenă, documentele de maxim interes din arhivele Securității, nu numai că nu sunt transcrise ci, în starea de degradare în care se află, sunt doar fotocopiate în format mult micșorat, ilizibile, deci. Și mai ales, mai ales, necomentate, nici atunci când ar fi fost stringentă nevoie să fie comentate, analizate.
Vorbeam amărâtă zilele trecute, cu prietenul care-mi împrumutase cartea, care l-a cunoscut bine pe Virgil Ierunca, care i-a fost alături și apropiat, care a trecut și el prin proba de foc a documentelor referitoare la el din arhivele fostei Securități, terfelite și fușărite și ele, terfelit și el, prin tot felul de sosuri de tot felul de bucătărese nepricepute…Iar el îmi spunea: Ce absolvenți aștepți, fata mea, să producă Universitatea din Târgu Jiu?! Așa este: cu atâtea universități, care fabrică doctorate, diplome, profesori, miniștri, vrem sau nu vrem, ștacheta noastră a tot trebuit să coboare, până aproape de nivelul solului… Și eu de colo, doar ca să-l contrazic: Da, dragul meu, dar filtrele? Unde sunt filtrele? De ce sunt ele ciuruite, înfundate, nefuncționale?
Și după câteva oftaturi, ne-am despărțit, decisă, fără să sesizez contradicția între propria-mi indignare și atitudinea adoptată, că nu o să scriu, că vreau să uit.
Și abia după câteva zile de reflecție, m-a ajuns din urmă propria mea afirmație despre filtre… Dacă universitatea nu mai e un filtru, dacă membrii comisiei de doctorat nu sunt un filtru, dacă îndrumătorul de teză (dl. Nicolae Manolescu) nu e nici el un filtru, dacă lectorul de carte, care a acceptat-o nu e nici el unul, dacă nici critica, devenită tot mai mult „de casă”, nici cititorul NU se instituie într-un filtru, atunci ce facem în afară că ne văicărim?
Așa încât (precizând că o înțeleg pe autoare: ca om tânăr, la început de carieră, poți opta să alergi cu plutonul, după regulile plutonului) înfrunt riscul de a tulbura apele stătute, liniștite, opace ale dezbaterii culturale și de idei, la noi, gândindu-mă la tristețea, marginalizarea și singurătatea acelora – nu mulți, dar nici puțini –, care au făcut, cu riscurile de rigoare, altă alegere. Și la singurătatea postumă lui Virgil Ierunca, pe care știu că nu doar declarativ, există în România oameni ca dl. Vasile Popovici, apți să-i perceapă statura.
Limitându-mă, totuși, la a semnala doar câteva dintre neglijențele, regretabile, ca să caut un cuvânt blând. Iată pe cea mai elementară dintre ele: nicăieri, nicăieri, personajul Virgil Ierunca nu este, cum se obișnuiește în orice portret, caracterizat prin ceea ce spune chiar el însuși, despre sine și despre alții. Și există, în scrisul lui, zeci, sute formulări memorabile, penetrante, sclipitoare. Trăsătura lui cea mai importantă (fiindcă era scriitor) este, iertați lapalisada, că scria bine. Cum să nu găsești într-o carte despre un scriitor ceva scris de el în afară de scrisorile de dragoste de la 18-20 de ani?
Dar nici informațiile din alte „surse” la care autoarea recurge, nu sunt mai bine utilizate. Sau nu sunt chiar deloc utilizate, nefiind nici măcar transcriere. Dimpotrivă, fără nicio verificare, fără nicio confruntare cu alte informații, sunt reproduse texte îndoielnice la maximum, din care rezultă că: Virgil Untaru a fost suspect de SSI de apartenență la, ori simpatii pentru legionarism (comuniștii preiau documentele și mențin, neverificată, neamendată, suspiciunea); a intrat în PCR, în 1945, iar apoi a lucrat într-un minister, aceasta fiind calitatea în care a beneficiat de bursa care i-a permis să plece din România și să nu mai revină.
Altă neglijență este trecerea cu o ușurință inexplicabilă altfel decât prin ignoranță, peste un episod din viața lui Ierunca în România, părăsită totuși, la 27, de ani, după șapte ani de activitate susținută în presa bucureșteană: episodul unei faimoase polemici din anii 1945-1947, când soarta culturii noastre nu se decisese (perioadă amplu documentată într-o carte în mai multe volume a Anei Selejan Trădarea intelectualilor), legată de „criza culturii”. E un episod semnificativ, unul care ar pune la îndoială probitatea (mai presus de orice îndoială!) a lui Virgil Ierunca, într-un mod mult mai sensibil decât ignorarea datei nașterii sau a propriei raportări la religie, sau abandonarea iubitelor din adolescență, și mult mai susceptibil de întrebări. Or, dacă apartenența la PCR, felul cum a plecat din țară, cu bursă sau ca funcționar al guvernului comunist, apartenența la legionarism, o aberație, delirurile scrisorelelor de amor de la 16 ani etc., împricinatul nu ni le mai poate lămuri, iar o cercetare în arhivele PCR e complicată, episodul privind „criza culturii” asupra căruia Virgil Ierunca avea pur și simplu amintiri false, mai exact ajustate de amintirile ulterioare, este amplu documentat și admirabil elucidat încă din timpul vieții sale.
Nici nu ar fi putut să nu fie elucidat. Dintr-o generație de cercetători în arhive (ceva mai tânără decât aceea din care am citat-o deja pe Ana Selejan (universitară la Sibiu, după ce a scris o căruță de cărți), dar – semnificativă coincidență! tot din nordul țării -, face parte Sanda Cordoș, profesoară și ea la Universitatea din Cluj. Ei i-a revenit curajul ( acela da, curaj, și exemplu de etică a cercetării), de a-l elucida, cât Virgil Ierunca era încă în viață, valid și activ.
Aici pot aduce tardiv, propria mea mărturie.
În 2019, când pregăteam o intervenție la un colocviu aniversar Virgil Ierunca, organizat de Mihaela Albu, editoare a revistei Antilethe, dedicată exilului, la Muzeul Literaturii Române din București, nu-mi aminteam în legătură cu episodul respectiv decât o flagrantă inversare de roluri în care Virgil Ierunca se autodistribuise, în interviuri și declarații, în partitura eroului pozitiv, rezervându-i-o lui Ion Caraion, pe cea negativă, deja suprasaturată de prea urâte fapte. Și-mi mai aminteam că falsa lui amintire fusese contrazisă, fără drept de apel, cu documentele în față, de Sanda Cordoș, cu ani în urmă. Suficient de mulți ani, cât să aflu și să am atunci cu Virgil Ierunca o discuție lămuritoare și convingătoare pentru mine. Pentru a reface întreg contextul am căutat-o în vara lui 2019 pe universitara de la Cluj, și am rugat-o printr-un mail, să-mi împrospăteze memoria, scuzându-mă că mă adresez ei, deși nu ne cunoaștem. Reproduc aici răspunsul acesteia:
„Bună ziua, doamnă Doina Jela.
Așa e, noi nu ne cunoaștem, în sensul în care nu ne-am întâlnit vreodată, dar cândva am vorbit la telefon. Dvs. erați la Monica Lovinescu, murise Virgil Ierunca, ați ajutat-o să mă sune.
Cu ei am intrat în legătură după ce am definitivat și publicat teza mea de doctorat, Literatura între reacțiune și revoluție (1999), pe care le-am trimis-o la Paris. Acolo demonstram că Virgil Ierunca a declanșat dezbaterea crizistă, dar nu alături, ci împotriva lui Caraion (cu care intră în polemică). Fragmentul cu pricina îl publicasem înainte în Vatra (prin 1998?). Mai întâi, Virgil Ierunca s-a supărat, apoi ne-am împăcat, am vorbit la telefon de câteva ori, mi-a trimis niște ilustrate și a avut gentilețea de a-mi trimite toate cărțile care i-au mai apărut până s-a stins. Când s-a întâmplat, am scris un text emoționat la despărțirea de acest om pe care l-am prețuit mult și nu l-am întâlnit niciodată.”
Ce știam eu, cu certitudine, este că citisem în Vatra grupajul care precedase cartea Sandei Cordoș, chiar acolo, la Paris, împrumutată de ei. Și că-l întrebasem pe Virgil Ierunca cum stătuseră lucrurile în realitate, și cum de le denaturase el, mulți ani mai târziu. Și pot da, alături de explicația dnei Cordoș, pe cea dată de V.I. mie atunci, prin 2000 : prietenul Caraion, coleg de redacție îi propusese acest joc de roluri, în publicația unde lucrau amândoi, poate proaspăt inființata Românie liberă : „Ca să fie dezbatere, tu, Virgil, vei susține și argumenta teza că nu există nicio criză, iar eu, Ion Caraion, o voi combate.” Iar Virgil marșase, pentru ca apoi, după obicei, Caraion, în memorii, să tragă toată spuza pe turta lui, selectând doar ce se vedea la suprafață, nu dedesubtul foarte amicalei înscenări.
De ce evoc episodul? Fiindcă el adaugă o tușă importantă, majoră, cred, pe acest portret. Una mai importantă decât faptul că soacra lui Virgil era cam pisăloagă, iar soția autoritară, veșmintele elegante și părul bălai și faptul că a iubit-o o vreme pe femeia care s-a căsătorit apoi cu Paul Georgescu, de care aceasta a divorțat și tot așa….Virgil Ierunca era un om liber, de o înaltă moralitate, care-și câștigase, riscându-și nonșalant viața pentru libertatea altora, dreptul de a nu minți inclusiv în legătură cu trecutul propriu.
Ar mai fi câteva neajunsuri in cartea asta: citind cu lupa, dar mai ales, cunoscându-le dinainte, descifrăm documentele semnate de agenți ai Securității; din ele aflăm că pe VI au fost trimiși oameni să verifice dacă poate fi, turnându-i-se în cafea prafuri, adormit și apoi răpit, oameni, ca să nu spun criminali care se întrebau „cum să-l ducă și unde”, după ce-l adorm. Sunt alte personaje/personalități ale căror semnături cu nume de cod, Dinu, ori Someșan, ori Bratosin etc. ne sunt cunoscute azi ca niște cai breji. Dar cunoscute nu tuturor cititorilor unei biografii care promite să ne spună „totul” despre Virgil Ierunca. Și nici măcar, mi se pare, autoarei cărții. Fiindcă dacă le cunoștea, ea avea datoria să spună cititorilor că, de pildă, pentru „Dinu”, acesta fusese costul jalnicului titlu de lector de limba română la Skopljie : participarea la un plan de asasinare, sau răpire a lui Virgil Ierunca. Și că legătura lui cu Securitatea e mai solidă decât acest donnant-donnant : „Dinu” îl are ca naș de cununie pe Ristea Priboi. Și legătura cu lumea de azi, de asemenea : „Dinu” a fost, la Târgu Jiu, șef al ICR. Ne dăm astfel seama, cât costau slujbele cât de cât lucrative în comunism și cum se decontau ele direct la Securitate. Nu se înțelege deloc și nu-mi închipui de fel că pe ei vrea cercetătoarea să-i protejeze, netrascriind documentele, altfel ilizibile. Știu cercetători, în special cercetătoare, frământate de îndoieli umane, atunci când au dat în arhivele Securității de fapte infamante ale unor persoane imaculate în ochii opiniei publice. Dar de ce imaculare mai beneficiază „Bratosin” și „Someșan”, sau „Dinu” azi? Și cât o să ne mai ia să înghițim indigesta, e adevărat, gălușcă a trecutului nostru recent, să-l înțelegem, acceptîndu-l și trecând mai departe, întorcând pagina ?
Altă temă la care aș fi dorit mai multă atenție din partea autoarei mi-a fost sugerată de
răvășitorul schimb de scrisori ale lui Virgil Ierunca cu tatăl său, care a fost în stare să se umilească trimițând memorii la partid, la Securitate, implorând îngăduința ca fiul lui să se întoarcă în țară. Măsurăm adâncimea suferinței lui de a nu-și revedea părinții înainte de a închide ochii, cu tăria de caracter de a le aminti în scrisori care amestecau tandrețea cu duritatea, că nici Monica nu și-a revăzut mama. O tragedie de aceeași anvergură, pe care el, în noblețea lui, a trecut-o mereu pe planul secund. Cred cu tărie că cercetătorii asta ar trebui să scoată în evidență când se încumetă să scrie o carte despre Virgil Ierunca. O noblețe umană rară, tăinuind cu grijă, toată viața, această suferință.
Cu regret o spun, am citit despre unul dintre marii oameni ai României comuniste, o carte care m-a întristat. Fiindcă a apărut beneficiind de girul unor filtre altădată prestigioase : o comisie de doctorat, un îndrumător de elită, o editură de elită și în fine, un număr de cititori, nu știu cât de mulți, de excedați, de indiferenți și blazați, având în vedere, generala deteriorare progresivă a climatului cultural la noi.
