Pe măsură ce trec anii, pe măsură ce citim și ne informăm, o intuiție pe care o avem toți, sau ar trebui s-o avem, sub forma unei prudențe, a unei precauții, devine certitudine: nu realizăm cât de puțin știm atât pe o temă, un subiect anume, cât și așa, în general, decât după ce aflăm foarte multe și vedem că se termină viața și noi tot nu terminăm de aflat.
Inversul acestei axiome este clar: numai când știi despre toate câte un pic, ai ocazia să fii liniștit în privința propriei ignoranțe, ba chiar să dai pe dinafară de atâta știință și competență. Numai atunci poți nonșalant și fără complexe să dai iama în teritorii vaste, sensibile și pline de capcane. Și nu cred că există azi vreun teritoriu mai vast, mai sensibil și mai plin de capcane pentru un cercetător, ca arhivele trecutului nostru recent, alcătuite, controlate și administrate până nu de mult de fosta Securitate. În consecință, nu există niciunul mai asaltat decât acesta de oameni prea puțin pregătiți să-l înfrunte, dacă sunt dotați în schimb, compensatoriu pesemne, cu o cantitate de temeritate și orgoliu pe măsură. Adică o cantitate destul de mare cât să să îndrăznești să-ți numești isprava nu chiar TOTUL, dar „APROAPE TOTUL” despre tema aleasă.
Fiindcă nu vreau să descurajez, otova, cercetarea arhivelor, am să spun că de la Dumnezeu, sau de la părinți, sau de la ei înșiși, sunt și cercetători încercați, deși încă tineri, care au darul să abordeze teritoriul acesta alunecos, cu prudență, abilitate, inteligență și ambiția lucrului temeinic făcut. Invariabil aceștia împărtășesc o caracteristică: nu sar niciodată ca găina direct în vârful grămezii, sau ca fata babei cea leneșă, la cufărul cel mai mare și mai greu de dus, ci o iau dintr-o margine și pun ochii pe cea mai giorsăită ladă de soldat, pe care o desfac cu grijă și scot din ea comori cu care umplu curtea. Ultimul exemplu de acest fel pe care-l am în față și-i mulțumesc autorului că mi l-a trimis, este imensul tom al lui Lucian Vasile, cercetător la IICCMER, Cei pe care i-am uitat, represiunea comunistă la Ploiești (1948-1964), 700 de pagini compacte de informație depănată cu răbdare, empatie și talent, pe o temă nespectaculoasă, în care în plus, nu e novice. Adică a început de la munca de jos, participând la nu mai puțin de cinci volume colective dedicate istoriei orașului natal, și semnând singur, alte două: Orașul sacrificat, Ploiești în al Doilea război Mondial, și Ploieștii în marele război (1916-1918) . O să revin asupra acestui minunat exemplu de probitate, talent și devotament, pe scurt, de etică a muncii, după ce închei lectura.
Deocamdată l-am evocat aici doar ca termen de comparație și contrast cu un alt fel de a înțelege cercetarea, mult mai frecvent din păcate, ilustrat la superlativ de o carte care se numește Aproape totul despre Virgil Ierunca, apărută anul trecut la Editura Cartea Românească și semnată de o absolventă a universității din Târgu Jiu, Alexandra Florina Mănescu.
Doamna Mănescu a trecut cu teza aceasta un examen de doctorat, repezindu-se direct, o dată ajunsă în grămada de la arhivele Securității, direct în vârful ei, unde se află, normal, dosarele Virgil Ierunca. Cel ale cărui biografie și operă, sunt azi atât de amplu documentate încât ar trebui să împletești cosiță albă înainte de a termina de citit tot ce s-a scris despre el, de către oameni de bine și oameni de rău, deja la fel și uneori mult mai notorii ca el, în calitate de prieteni-prieteni și în calitate de prieteni-turnători. Toți știuți. Îți ia deja mult să citești, negru pe alb sau printre rânduri, până și ce a scris chiar el, în răspăr, sau explicit, în interviuri, fragmente de mărturii, de jurnal, scrisori etc, și ce au scris și cei care l-au cunoscut, aici sau acasă, la Paris, cei care l-au căutat fără a avea misiunea de a-l turna, sau de a-i turna în cafea somnifer, sau de a-i cartografia casa, sau de a-l îndepărta de casă, cât timp se atentează acolo, la viața Monicăi Lovinescu, care i-a împărtășit destinul și ideile vreme de 54 de ani. (1952-2006).
Știu cartea de ceva vreme. Știu subiectul, să spun așa, de 27 de ani. Vreau să spun personajul care face obiectul acestui portret care se vrea „aproape” exhaustiv, dintr-un fals exces de modestie.
De aceea am ezitat să scriu despre el. Nefiind capabilă de o minimă neutralitate epistemică, pentru a mă exprima astfel, mi-am spus că neplăcerea mea de a constata îndrăzneala, combinată cu nepriceperea, vanitatea și tonul prezumțios, s-ar putea amesteca cu propria mea frustrare subiectivă, că nu am fost consultată. Deși menționată am fost, e drept, numai într-o propoziție, și aceea menită să argumenteze și să amendeze participarea mea la prima eroare legată de biografia lui Ierunca, pe care, „salutar”, cercetătoarea noastră o îndreaptă. Citez din carte informația că Monica Lovinescu notează în jurnal, într-un 15 august, cel din 2001 că „S-a întors de la București Bruno. Cu o prăjitură pe care Jela a făcut-o special pentru ziua lui V.” (Monica Lovinescu, jurnal inedit, 2001-2002, Humanitas,2014).
„Greșeala” care se cerea îndreptată nu era a mea, propriu-zis, ci eu o preluasem și o perpetuasem alături de soția de mai bine de jumătate de secol a împricinatului, de mama care-l adusese pe lume, de însuși Virgil Ierunca, de a-și sărbători până la 85 de ani ziua de naștere, în 16 august, când credea, sau pretindea că crede, că se născuse. Ei bine, prima bazaconie pe care o aflăm din cartea aceasta, enunțată pe un ton plin de importanță pe pagini întregi, este aceea că, deși plecat din țară în 1947, deși verificat și paraverificat prin acte confruntate și întocmite de tot felul de instanțe, notând el însuși sau mai ales Monica, în numeroase ocazii, evenimente, întâmplări legate de aniversarea lui, deși fiu unic (ceilalți copiii născuți în familie înaintea lui ai cuplului Maria și Dumitru Untaru au murit de mici), nici Virgil, nici mama lui, nici soția, nu știau/sau tăinuiau ziua în care s-a născut. Iată primul simptom al suferinței de care vorbeam mai sus: ignoranța care se ignoră pe sine.
Nu-i vorbă că zecile de documente consultate, din arhive școlare, instituționale, ale Securității, ale partidului, etc. dau și ele date diferite și contradictorii, singurul care o ținea una și bună cu 16 august, rămâne doar cel interesat. Nu contest firește că e o idee bună să consulți și registrele primăriei de care aparținea satul nașterii, Ciumeți, azi Lătești, dacă tot vrei să afli totul sau aproape totul despre personajul cercetării tale. Dar să faci asta cu ideea că vei ajunge la o primă, fundamentală revoluție în istoria literaturii române, a arhivisticii românești, în general (în care până și data nașterii lui Eminescu și a atâtor oameni însemnați este nesigură, obligându-ne să ne oprim, totuși, la cea mai plauzibilă și adoptată deci convențional, cea căreia tradiția i-a conferit un gir), e ușor coletaral. Și ridicol cât cuprinde când se întinde pe câteva bune pagini, care vor să ne convingă că, din moment ce în scriptele acelei instituții, dată de naștere este nu 16, ci 25 august, asta și este data reală. Că un funcționar de la o primărie sătească și-ar fi putut, în anul 1920, aduce aminte să completeze registrul respectiv la zece zile după ce a venit tatăl să-l declare, sau că tatăl însuși și-a făcut timp să meargă să-și declare copilul după ce și-a terminat mulțimea de alte treburi în gospodărie, dată fiind frecvența situației, pare totuși, mult mai plauzibil. E clar că nu a contat asta: dacă tot s-a ostenit să bată drumul până în acel sat pierdut, îi pare mai ingenios, mai inteligent cercetătoarei noastre să avanseze explicații pentru motivul enigmatic, pentru care Virgil Ierunca s-a atașat, pentru o viață, de ziua de 16 august, adoptând-o ca zi aniversară. Mai ales că, în căutarea unei explicații pentru nevinovatul fals însușit de toată suflarea, nu ai nevoie să mai bați coclaurii, ci avântându-te cu toate pânzele sus să-l repari, e destul să recurgi la Biblia tuturor savanților, doctorilor, doctoranzilor și elevilor de azi: Wikipedia. Și doamna Mănescu jură pe ea la fel de ferm ca pe arhivele stării civile din Ciumați. Et pour cause. Nu este Wikipedia, la fel de reputată pentru falsurile, aproximările, neglijențele, pierderile de documente, ca aproape toate instituțiile arhivistice de la noi? Oricum, consultând-o, biografa ne propune și o explicație, care ne avertizează din nou împotriva capcanei în care cazi când știi puțin și ești convins că știi mult: 16 august e data de naștere a lui La Bruyère. Or, Virgil Ierunca avea și el o slăbiciune pentru defectele de caracter ale oamenilor, e deci clar că și-a dorit în taină ca mama lui să-l fi adus pe lume cu zece zile înainte de a i se fi împlinit sorocul, ca să se poată aniversa o dată cu moralistul francez care a scris ceva despre aceste defecte.
De ce nu? Deși… pe de o parte, în 16 august sunt născuți și Mihai Călin, și Madona, și chiar Dimitrie Hurmuzachi, față de care, cu atașamentul știut față de țară, Virgil Ierunca ar fi putut avea o preferință. Ca să nu mai spun că nicăieri nu lasă vreo mărturie privind slăbiciunea pentru clasicul francez. Iar pe de altă parte, după același raționament, și cu data de 25 ar fi trebuit să se împace foarte bine, nefiind nici ea o zi anodină: s-au născut în 25 august, dacă Wikipedia nu minte, mult mai mulți oameni cu care ar fi putut avea afinități: Ivan Cel Groaznic, J. G. Herder, Mell Ferer, Leonard Bernstein și mai ales Saint Just.
