Modernitatea, o Lume Nouă

Pe fondul întârzierii noastre istorice față de suratele europene, desenul literar complicat al perioadei 1889-1947 din „Istoria critică a literaturii româneˮ(autor : Nicolae Manolescu, ed. Cartea Românească, 2020)polarizează contrastele anterioare de o parte și alta a unei falii mentalitare occidentalist–tradiționaliste, recognoscibilă, deja, în „conflictul Maiorescu și Hasdeuˮ, și manifestă în adversitatea Lovinescu-Iorga,„maiorescieni și protocroniștiˮ,„chiar și după 1989ˮ. Cursul domol al limbii noastre literare, ascunde, de fapt, linii de înaltă tensiune pe care se ciocnesc curenți ideologici puternici. Șuvoiul individualist-subiectivist, imprimat de simboliști, legitimat canonic și triumfător în romanul ionic, al cărui contrapunct naționalist va atinge, din păcate, incandescența extremismului în deceniul patru, se va vedea blocat de barajul Cenzurii postbelice. 

 Din tânăra familie a Literelor, poezia este vlăstarul precoce. Desprinzându-se de neoromantismul coșbucian și cel „declarativ, pateticˮ al lui Goga, aceasta ramifică în versiunile simbolismului muzical(Ștefan Petică),olfactiv(Dimitrie Anghel)și comercial(Ion Minulescu),către purismul visat de Macedonski, și parcurge, sub reflectorul lui Marinetti, Jarry sau Rimbaud, treptele avangardei(1912-1945),coboară în surrealism. Cu recunoscuta sa luciditate, de-mitizantă, autorul privește contribuțiile marilor inovatori ai codului poetic printr-o fereastră cronologică, și ne oferă antologice tablouri dinamice(tranziția geniului arghezian, de la „pământescul, germinația, viermuialaˮ „Cuvintelor potriviteˮ, reprezentate în tonurile lui Șirato și Pallady, către negrul-Daumier al „Florilor de mucigaiˮ). 

Cu toate că se maturizează greoi, regina secțiunii rămâne, totuși, proza. Profesorul Manolescu examinează reciclarea temelor și  a motivelor, genealogia procedeelor, luminează difuz  scene(Mihai și Tincuța plutind într-o barcă, în „Viața la țarăˮ). Evoluția tehnicilor nuvelei, care tinde, din zolismul lui Delavrancea, către fantasticul eliadesc, și ale prozei scurte, care se dezvoltă pe căile realismului sentimental-erotic, miticului voiculescian, poeticului sau paradoxalului, își găsesc una dintre cele mai reușite expresii în sagacitatea procedurală și stilistică ale lui Anton Holban. O meticuloasă analiză prilejuiește itinerariul romanului. Pagini memorabile, de o mare eleganță teoretică și frumusețe literară își așteaptă lectorul dornic să înțeleagă compunerile romanești, de la altitudinea paradigmei doric-ionic, care excede, complementar, antinomiile receptării. Exegetul descrie sinusoida doricului, afirmată plenar la Rebreanu, care se întoarce în „Concert din muzică de Bachˮ, „Enigma Otilieiˮ, și „Bietul Ioanideˮ. Spre deosebire de „Ionˮ, construit pe pattern-ul ficțional al unei „lumi răsturanteˮ, în care neutralitatea auctorială se relevă printr-o „hipertrofie a perspectiveiˮ, în doricul psihologic al „Pădurii spânzurațilorˮ obiectivitatea rezultă din pluralitatea punctelor de vedere asupra realității „reduse la zeroˮ. Remarcabil reglată, atenția acordată detaliului sesizează emisiile conotative ale unui termen („parcăˮ),ce răspândește fuioare de  incertitudine și introduce narativ „un personaj dilematic și indecisˮ. Făgașul ionicului bergsonian-proustian, de nuanță stendhaliană, pe care delicatele domnișoare ale Hortensiei Papadat-Bengescu se îndepărtează de primele generații burgheze, capătă consistență în atmosfera „sinceritățiiˮ camilpetresciene, primește aerul „libertățiiˮ odată cu „improvizațiileˮ textuale jazz-istice ale lui Holban, și încărcătură „postpsihologicăˮ prin introspecțiile lui Blecher. Din întreaga opera romanescă a lui Mircea Eliade, exponent al generației orbite de radiația politicului, sunt selectate doar două sau trei reușite ; lui Nicolae Manolescu i se par importante, de asemeni, clarificarea acuzațiilor de fascism și antisemitism care l-au urmărit pe autorul „Itinerariuluiˮ. Similară memoriilor, abundente în tăișuri  resentimentare și polemice, jurnalistica modernității, sclipitoare, pe alocuri, transportă cu sine aciditatea umorilor și respirația insalubră a unor vremuri amestecate.

Arta critică a personajelor atinge excelența. Privită de aproape, tapiseria lor tipologică, care animă o Realitate ficțională modernă tot mai vastă, pare țesută cu firul de angoasă prin care protagoniștii plătesc hybrisul auctorial al obstinației originalității. Suprafața cea mai generoasă le aparține eroilor sadovenieni : „înfrânțiiˮ refugiați în natură, capitaliștii „uzurpatoriˮ, eroinele suicidare și personajele-animale, figurile istorice și cele „lucrate insuficientˮ; un loc aparte îl ocupă Vitoria Lipan și Despot-Vodă. Pornind de la distincția doric-ionic, interesante rezultate ar putea furniza paralela între personajele rural-senzualiste ale lui Rebreanu, cele „jucateˮ în compunerile călinesciene – cu figurile progresiv secătuite de viață sufletească ale ciclului Hallipa, dandy vanitos-elitiști camilieni sau intelectualii lui Holban, circulând pe intervalul dintre oglinzile lui Racine și Proust.

  Modernitatea prospectează noi teritorii stilistice și de limbaj. De la „fraza ca un estuar, leneșă, greoaieˮ a începuturilor, Nicolae Iorga ajunge, spre sfârșitul carierei,„la tezismul care usucă frazele, storcându-le ca pe niște rufeˮ. Propozițiilor „scurte, sincopate, care anticipează monologul realismului psihologicˮ, ale lui Delavrancea, le răspunde, în 1946,„paganiniada verbalăˮ argheziană,„când ușoară, jucăușă ca fulgul, când grea ca piatra de moarăˮ. La rândul său, autorul „Istoriei criticeˮ alternează stilul științific cu confesiunea și anecdota, exprimarea frustă(„cercetătorii au sărit calulˮ în analiza lui Eminescu, șansonetele minulesciene probează o „limbuție neostoită și care le transformă într-un bla-bla-bla pe teme sentimentaleˮ),cu citatul savuros, asumat pedagogic (la Hogaș) sau ironic-piperat.

 Respectarea postulatelor hermeneuticii – subiectivitatea, eficiența comprehensivă, fidelitatea față de text – îl obligă pe autor să păstreze centrul de greutate al rezonabilității, mai ales când e vorba de cazuri sensibile, cum e publicistica politică „lamentabilăˮa Divinului. Textul parcurs pare a se desprinde cu repeziciune din matricea lui biografică, pe care o absoarbe(în cazul Lovinescu),o concurează(la Iorga, Goga, Macedonski), sau o folosește ca sursă(la Duiliu Zamfirescu).Schița fizionomică a lui Mihail Sadoveanu, în chip de „Buddha autohtonˮ,amintește de grafica reușită de Mihai Zamfir în recenta și „Scurtaˮ sa „istorieˮ.Extensiunea scriiturii se precizează, de asemeni, în ambianța epocii în care aceasta își desfășoară comerțul. Cel mai adesea, criticul bucureștean înlocuiește abordarea cronologică, ce restituie șirul operelor curgând într-o continuitate naturală pe abscisa maturării Tradiției, cu o lentilă retro, fixată în contemporaneitate, care scoate la lumină contrastul, discontinuitatea, diferența literară specifică. Privită în felul acesta, istoria literaturii își pierde reprezentarea clasic-finalistă, și apare ca un relief accidentat, dodecafonic, depresiuni și creste, în care doar scriitura supusă originalității își află locul – un canion multisecular apropiat celui imaginat de Eugen Negrici.

Volumul mare și plusvaloarea estetică ale producțiilor modernității stimulează sofisticarea interpretării. Lectorul capitolului „Secolul XXˮ al „Istoriei critice…ˮ sesizează permutarea rapidă a rolurilor auctoriale(istoric/critic), fapt care ar putea fi asociat dezvoltării accelerate a canonului – și creșterii vitezei spiralei care unește etajul istoric cu cel hermeneutic al modelului helix; investigația istorică se transferă repede în cercetare hermeneutică, iar roadele acesteia pot angaja reflecția estetică. Mișcări imprevizibile în sus din corpusul comentariului critic profilează concepte de felul moralității în artă, în timp ce parantezele social-politice anticipează limburile compromisului politic, sau deschid nișe interogative care tematizează globalizarea. Rotirea fusului modelului helix în sensul istoric- opus, atrage un număr tot mai însemnat de surse, referințe și declanșează trimiteri spre o Realitate livrescă în expansiune. Cu toate că îl panoramează sub zodiile capricioase ale curentelor și gusturilor epocii, profitând de  amplitudinea crescută a  operelor de autor, domnul Manolescu ne invită să privim textul în istoria literară particulară a creatorului său. Pe de altă parte, explicite sau ocultate  între rândurile „Istoriei critice …ˮ regăsim nenumărate îndemnuri la meditație. Examenul receptării anterioare deschide, de exemplu, un foarte ofertant culoar – dacă istoria literaturii cuprinde succesiunea operelor care au supraviețuit timpului, am putea să ne întrebăm : ce transformă textul într-o opera perennis ? Încă de la început, un lucru pare limpede : anduranța cronologică poate fi pusă în corespondență cu plurivalența produsului estetic. Sunetul poemelor eminesciene sau argheziene, consideră domnul Manolescu, străbat veacurile, și își arată, fără contenire, fețe noi, care se activează într-un mod natural. Acest fapt s-ar putea petrece întrucât, dincolo de voalurile  inefabilului, opera perennis conține, în sămânță, adevărul artistic, acel atom de Viață configurată în specie estetică. Textul viu își conservă, prin urmare, veracitatea, și-o insuflă, camuflată în substanță livrescă, mai departe, într-un spațiu comun pe care l-am putea numi Realitate literară. Intuiția manolesciană a Realității literare – figurată ca „negativ al(realității-n.n)concreteˮ- o regăsim, de altfel, afirmată în analiza romanului „Ionˮ, și în tranziția sadoveniană târzie „de la literar la literalˮ, prin care „evenimentele devin text, realitatea carteˮ. Ne-am putea reprezenta Realitatea literară din unghiuri complementare. Ontologic, ea constituie mediul de viață al omului de Litere, în care acesta respiră oxigenul ideilor și îi îndeplinește ritualurile, sub cerul guvernat de Inconștientul literar colectiv. În calitatea sa de explorator, chemat să cearnă adevărul din albia textuală, criticul este un cetățean de vază al acestei Realități literare; am putea spune chiar că, metodologic, Realitatea livrescă îi slujește ca și circumstanță algoritmului canonic – ori modelului dublu helix. Din punct de vedere estetic, Realitatea literară este un orizont al Realității culturale generice(concept vecin celui de „lume a treiaˮ al lui Andrei Cornea, ori „lumii simboliceˮ, a lui Ernst Cassirer),care se referă la Universul omului cultural pe care acesta și-l construiește în jur, pe măsură ce evoluează. Privind-o printr-o prismă dinamic-evoluționistă, am putea observa faptul că modernitatea și-a descoperit Realitatea livrescă-și s-a autodescoperit-pe măsură ce și-a creat marea literatură și marea cultură. A fost revelația unei secundare Lumi Noi. În diferență, totuși, de munca geografilor, autorul și criticul modernității și-au topografiat Lumea lor  Nouă în măsura în care ei au creat-o, involuntar, împreună, consacrând un desen care continuă și azi.  

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *