Îndrăznește!

(pornind de la Cartea lui Tobit din Vechiul Testament, imaginând legătura dintre Tobie și Îngerul Rafael, în cheie actuală)

Nu aș fi avut cabinetul dacă părinții mei nu m-ar fi ajutat. Aș fi stat la rând cu toți tinerii cu diplomă dar cu mai puțin noroc. Împart spațiul cu Rafael. Mi-a fost coleg în facultate și ne-am împrietenit deși nu aveam chiar aceleași valori sau gusturi. Părinții mei au fost de acord să lucrăm împreună, e mai înțelept să ai un sprijin, să ai cu cine vorbi să nu te simți singur în imensitatea rece a orașului. Orașele, de când există pe lumea asta, au vocația înstrăinării, a angoaselor și ajung destul de repede un mediu bun pentru rătăcire.
Aici intervenim noi.
Vin la mine cupluri cu probleme „ale lumii de azi”, indiferența fiind la ordinea zilei. Înșurubarea perfectă în societatea noastră nu există. Doar un balet, uneori reușit. Mă ocup de sănătatea cuplurilor, psiholog specializat în problemele cuplurilor. Există chestii care funcționează, altele nu. Rafael râde, a constatat că pentru mine nu am niciun sfat ca lumea. Apartamentul în care sunt cabinetele noastre are o terasă mare, acolo mai ieșim să stăm de vorbă.
S-a făcut seară, orașul zumzăie în continuare. Eu și Rafael ne-am așezat pe canapeaua din ratan de pe terasă, unul lângă celălalt, el avea un caiet cu coperte albe din piele ștanțată, o bijuterie. L-a deschis la o pagină goală.
– Am recitit povestea lui Tobit din Vechiul Testament. Sara ți s-ar potrivi de soție.
– Care Sara, Rafael? Care dintre ele? Am trecere la femei, i-am zis. Pasiunea dispare repede. Vreau flăcările de început, doar flăcările. După aia mă plictisesc.
– Să faci ce spune psihologul, nu ce face psihologul, a zis pe un ton serios Rafael.
O voce din interior îmi zice că e bine. Aceeași voce îmi atrage atenția că niciodată nu m-am îndrăgostit cu adevărat și că ar fi cazul s-o fac.
– Există patru cuvinte pentru iubire la grecii antici, a scris Rafael pe caiet. Eros (ἔρως) – Storgḗ (στοργή) – Philia (φιλία) – Agape (ἀγάπη). Eros e iubirea romantică, dorința sexuală, atracția fizică, la romani Cupidon e zeul. Storgḗ e iubirea familiei, afecțiunea frățească sau părintească, e un instinct natural plin de empatie. Philia e opusul lui phobia și e un puternic sentiment de prietenie, compasiune, iubire și afecțiune profund frățească. Iubirea agape este perfectă, neegoistă, pură și gata de sacrificiu. Este iubirea lui Dumnezeu.
– Știi, la necaz inima e tulbure. Patru? Nu-s cam multe? Vin la mine mai mult cei cu probleme la nivelul 1, ca să zic așa, umblu la calibrarea lui Eros. Nu-i prea mărinimos micuțul cu arc și săgeți. Vine și pleacă, face mai mult ce vrea. Ce ziceai de Sara? Poți să-mi dai numărul ei de telefon?
Rafael s-a bătut peste frunte. Am continuat.
– A venit acum o săptămână o femeie. Singură. Deși pe ușă scrie „terapeut pentru cupluri”, au început în ultima vreme să se prezinte câte unul. Am ascultat povestea ei ca pe oricare altă poveste. Toate istoriile ei de iubire fuseseră nepotrivite. Mi-a înșirat un număr de întâmplări din care se vedea clar că alesese persoane care nu i-au oferit iubirea pe termen lung, care au dispărut fără explicații, sau care au murit. Credea în blesteme. Am liniștit-o că așa ceva nu există. A lăsat ochi în pământ așa cum făcuse și Ioana, fosta mea, când i-am enumerat motivele despărțirii. Compasiunea nu era printre ele…
– Afară e cald și bine și noi ne batem singuri lemne în geam să ne ferim de o furtună care NU EXISTĂ. Mureau? s-a mirat Rafael.
– Femeia s-a pus pe plâns. De câte ori cunoscuse un băiat, acela nu era pentru ea, ceva nu se lega. Ei dispăreau iar inima ei rămânea rănită. Multă frică. Unde e iubire, nu e frică. Își pusese cercuri de fier în jurul inimii ca fidelul Heinrich din poveste. Ca să nu mai existe riscul să se îndrăgostească.
– Doamne! a exclamat Rafael în timp ce desena ceva în caiet.
– Singurătatea pare mult mai tentantă în cazuri din astea. Ce mare lucru? Orașul oricum te ajută să fii singur în mulțimile cărora nu le pasă. Și de ce le-ar păsa? Sunt preocupate să-și plimbe singurătățile în grupuri organizate.
– Îți dai seama ce spui?
Mi-a arătat caietul. Desenase un copac cu multe frunze, fiecare de alt fel. Deasupra, nori de toate formele pe un cer albastru.
– Ce legătură are cu femeia aia?
– Sara a avut încredere în Tobie și între ei se legase o intimitate fără să fie bazată pe erotism. Nu în faza aia. Era esențial ca Tobie să nu moară de tot pentru ca să poată avea cu el o familie. Iar moartea e de mai multe feluri. La fel ca și iubirea.
– De patru feluri. Ce bine ar fi să avem fiecare o călăuză care să ne șoptească la ureche. În cazul meu, călăuza mea s-ar sfătui cu călăuza pacienților și am ajunge la un rezultat mulțumitor. Îmi dai numărul lui Sara?
– Sigur, ti-l dau pe WhatsApp.
Rafael a închis caietul cu coperte albe și s-a ridicat. Ne-am luat rămas bun. Am așteptat mesajul până după miezul nopții apoi m-am cufundat în somn în patul meu de burlac.
Au urmat câteva zile în care Rafael nu a venit la muncă. Mi-a scris un mesaj sibilinic pe WhatsApp că merge la un unchi la țară. În fine, fiecare cu ale lui. L-am mai întrebat dacă îmi poate da telefonul Sarei. Niciun răspuns. M-am și enervat. Nu mă consideră suficient de bun pentru Sara asta a lui? Mi-am făcut o mie de complexe, poate că nu am suficienți bani, sau faimă, premii. Am un amărât de cabinet. Pe care din generozitate îl împart cu Rafael. Sara începe să mă scoată din sărite. Mă face să mă simt un egoist fără să mă cunoască, fără să mă vadă, fără să pot să o ating.
În lunea aceea îmi anulasem programările. M-am dus la munte. Singur, haihui. Avea dreptate Rafael că nu sunt în stare să-mi călăuzesc viața deși altora le dau sfaturi. Răbufnirile astea de furie sunt de prost gust, am început să obosesc. Am 35 de ani și încă nu mi-e clar pe ce drum s-o apuc. Poate că sunt deja la jumătatea vieții sau aștept Judecata de Apoi. Rafael râde de mine când mă vede așa crispat. Lui ce-i pasă? E cu unchiul la masă, povestesc, glumesc.
Așteptam un mesaj cu numărul de telefon al Sarei și mă târâiam pe poteci de munte. Nici măcar nu mă interesează apusurile sau răsăriturile. Se apropia o furtună. Am văzut o cabană și am bătut la ușă.
M-a întâmpinat o fată îmbrăcată stil „lumber”, cămasă cu pătrățele roșii și negre, bocanci serioși, de salvamontist. Nu mi-a zâmbit, nu eram la Mc Donalds desigur, m-a poftit cu un gest scurt. S-a băgat în dosul unei tejghele de lemn și a început să bată cu degetele un ritm aiurea. Am aruncat o privire să văd cum arată locul, oricum nu aveam de ales. Se întuneca, nu eram echipat corespunzător și era clar că trebuia să accept oferta ei. Care ofertă? Nu zicea nimic. Începuse să mă măsoare din cap până-n picioare.
– Nu avem camere de hotel….a zis ea pe un ton plictisit.
– Dar ce aveți? am încercat să fiu de folos.
– Paturi.
– Cum așa, paturi? Unde sunt?
– Acolo, mi-a zis și a arătat spre peretele opus.
Am rămas blocat, am pus rucsacul jos. Nu mă așteptam să vină cineva să mi-l ia și să-l ducă în cameră. Așteptam ca ea să vină cu mine, să-mi deschidă ușa aceea. Fata și-a luat mobilul și a început să citească un mesaj. A zâmbit apoi a început să râdă în hohote.
– Aia de acolo? am zis eu timid.
– Haaaa, ahaaahaaaaaa……haaaa….daa….aia, a răspuns fără să se uite la mine sau la ușă.
Pe peretele opus așa zisei recepții erau trei uși. Mi s-au trezit în memorie basmele copilăriei cu întâmplări în funcție de ușa aleasă și imaginația mea a luat-o razna, eram și obosit. Dacă intram pe prima cădeam pe un tobogan luuung exact ca-n Alice în Țara Minunilor. După ușa din mijloc mă aștepta un pat din care nu mă mai trezeam a doua zi. Iar după a treia ușă era camera de nuntă în care eu și cabaniera ne consumam prima noapte de amor.
– Îndrăznește, ce-ai rămas așa cu gura căscată? Nu suntem la Hilton, nici la un Love-hotel, domnule….Nici nu vă cer numele. Pentru o noapte nu-i nevoie, a zis ea și s-a afundat iar în mobil.
Nesuferit obicei și foarte nepoliticos. Eram în creierii munților și eram la mâna ei.
– Prefer să dorm pe banca aceea, i-am arătat eu în stânga o chestie rudimentară din lemn.
– Acolo NU se poate. Acolo doarme câinele care nu stă de pază.
– Bun, și atunci eu unde pot să dorm?
– Vă e așa de somn? Nici nu e ora 21….
– Asta-i culmea!
Simțeam nevoia să-i spun că sunt un psiholog renumit în capitală și că nu sunt familiarizat cu muntele. Când vin la mine oameni cu probleme, eu îi ajut. Unii dintre ei sunt personalități din media, politică, arte, unii chiar vin din alte țări. Specialist în probleme de cuplu. Aveam o identitate bine conturată în mintea mea, utilizam tehnici tradiționale din orient și altele moderne. Încercasem și remedii, bineînțeles adaptate, ca bătaia în scop terapeutic, palme cu iz erotic, ciupituri, strângeri, altoieli, atingeri, bumbăceli, păruieli, scărmănări. Nimic violent, desigur. Dacă are nevoie să se împace cu prietenul, pot să o ajut. Dar a doua zi, după un somn bun.
– Am nevoie de ajutor, am zis eu cu glas stins.
– A, păi zi așa! a devenit ea brusc atentă. Vino cu mine.
M-a condus spre a treia ușă „camera de nuntă” cum se configurase în capul meu bântuit de gânduri. Ușa a scârțâit îngrozitor. Înăuntru erau foarte multe paturi suprapuse. M-a apucat groaza că ușa o să scârțâie la fiecare nou venit.
– Ești primul. Ceilalți sunt oameni de munte, vin târziu, a zis ea și a trântit ușa. Îndrăznește!
Mi-am ales patul cel mai apropiat de ușă. Am aprins lumina, un bec chior în tavan. Pătura de lână mirosea a oaie stătută-n ploaie. L-am sunat pe Rafael, nu a răspuns. I-am scris un mesaj că sunt cu Sara la un hotel de lux de la mare și că o aștept să iasă din baie. Mi-a răspuns cu un emoticon din acela cu degetul mare în sus. Mă obseda Sara, mă gândeam numai la ea, nu puteam să mi-o scot din minte. O voiam de soție. Nici nu știam dacă e slabă sau grasă, scundă sau înaltă, blondă, brunetă, roșcată, bogată, săracă. Simțeam pentru prima oară un sentiment pur, necarnal. Era Sara, Sara mea iubită. Am stins lumina și m-am culcat.
Ușa s-a deschis cu un scârțâit îngrozitor și m-am trezit în plină noapte. Veneau bărbații de munte, au aprins și becul chior fără să le pese de mine. Unul cu căciulă mă văzuse și m-a salutat. Ceilalți începuseră să despacheteze din rucsaci. M-am ridicat, stăteam la marginea patului privindu-i. Camera semăna mai degrabă cu o celulă plină de noi pușcăriași sau cu un azil de noapte. Ce scoteau ei din rucsaci mirosea a transpirație stătută. Trasee lungi, zile multe, igienă precară. M-am uitat la ceas se făcuse ora 2:00. Ei nu păreau obosiți, adrenalina era la maxim. La un moment dat a intrat și fata, mi-a făcut un semn că trebuie să-mi iau lucrurile și să ies din cameră.
Împleticit, în fața recepției.
– Nu păreau deranjați de mine….
– M-au rugat să-ți dau altă cameră, spre binele tău, la cât de obosiți sunt…habar n-ai…
M-a luat de cot și m-a condus spre ușa din mijloc. Cameră mult mai mică, șase paturi, ușa nu scârțîia, becul tot chior. Acolo dormeau două femei, una dintre ele era lipită de perete și avea gura deschisă. Cealaltă, mai tânără era foarte slabă și cu fața albă. Nu s-au trezit de la lumina becului chior. Am făcut un gest nedumerit, fata „lumber” a dat din umeri. M-a lăsat în camera femeilor. Semăna mai degrabă cu un salon de spital de boli mintale. M-am băgat în patul cel mai aproape de geam. Mi-o imaginam pe Sara într-un salon dintr-o maternitate cu un bebeluș în brațe și simțeam cum mi se scurg puterile. Nu sunt pregătit pentru așa ceva. Am sărit ca ars, mi-am strâns lucrurile și am ieșit din cameră. Cele două femei nu s-au mișcat.
În liniștea nopții se auzea cabaniera cum tasta mesaje. Pe un alt vârf de munte dintr-o altă cabană îi răspundea cineva. Și ea se distra. Relațiile la distanță uneori sunt mai reușite. Fata m-a văzut cum stau cu mormanul de rucsac plus haine în brațe și nu a zis nimic. Au trecut câteva minute până mi-a mai aruncat o privire și mi-a făcut semn să iau loc pe banca câinelui. Se pare că era de pază pe afară.
– Te-am salvat, mi-a zâmbit ea.
Primul zâmbet adresat mie. Nu știam dacă trebuie să-i mulțumesc, dacă nu cumva mă aflu într-un azil de nebuni sau dacă de fapt dorm și visez.
– La munte se pot întâmpla multe chestii neprevăzute, a zis ea cu ton profesionist. Furtuni, avalanșe, te poți rătăci.
– Asta pot face și în oraș. Rafael s-a rătăcit o dată când venea spre birou.
– Rafael?
– Partenerul meu.
– Partener….adică iubitul tău?
Nu știam unde va duce conversația din toiul nopții. Am decis să tac.
– Hai afară să fumez și eu o țigară, m-a rugat ea.
Nu fumez. Somnul îmi sărise așa că am urmat-o. Avea HEETS le putea fuma bine mersi și înăuntru dar ea voia afară. Ne-am așezat pe o bancă, cerul era senin, nici urmă de furtună. Fata a lăsat capul pe umărul meu și număra cu un deget stelele.
– Când ajungi la un milion, să-mi spui, am zis eu. După aia mă duc și eu la culcare. Ce e în camera de după ușa nr. 1?
– E camera mea. Un pat mare, dar acolo e periculos să intri.
– !?
– Toți cei care au intrat au murit. E un demon care mă chinuie de multă vreme. Cred că mă vrea pentru el.
– Asta e și problema principală a cuplurilor care vin la mine. Fiecare are demonul său, familiile se duc de râpă. Nu mai există empatie. Fiecare e cu treaba lui, libertățile lui, așa nu se poate. Dar pentru mine e bine, am clienți.
– Ai curaj?
– Să ce?
– Să dormi în camera mea.
A mai tras din țigară apoi am intrat amândoi în cabană. L-am sunat într-o doară pe Rafael. Mi-a răspuns. Nu putea să doarmă. M-a întrebat cum e cu Sara? Am bâiguit ceva. Mi-a zis să am curaj, totul e aranjat încă de la începutul timpurilor, suntem meniți să fim împreună. Am avut senzația că el știe unde sunt. Cabaniera mi-a zâmbit iar. Ah, am uitat s-o întreb cum o cheamă. Măcar să știu numele ei, dacă mi-e dat să mor. Rafael m-a liniștit, o să fie bine. De unde știi? S-a întrerupt convorbirea.
M-am holbat la ușile de pe peretele opus tejghelei. Nu venea niciun zgomot de acolo.
– Asta e, a zis fata. Acolo locuiesc fostele cupluri care nu au reușit. Separate, după ce au plecat din cabinete terapeuților promițând că o să încerce să aplice „tehnicile” și nu o să mai mintă, nu o să mai înșele, nu o să mai fie geloși sau mânioși. Realitatea însă e crudă, singurătatea la fel. Uită-te la mine, o țigară bună, un mesaj simpatic și totul e OK. Mergem în camera mea și înainte să ne culcăm o să ne rugăm. Altfel nu funcționează. Altfel o să mori.
Nu mă mai rugasem din copilărie. Cerusem lui Dumnezeu ca părinții mei să nu se despartă iar El nu a făcut nimic. Și de atunci nu m-am mai rugat. Poate că știe fata vreo rugăciune frumoasă. O s-o iau de soție. Corpul mi-e traversat de furnicături plăcute. Simțeam că martorul de afară, cerul cu miliarde de stele, se pregătește și el pentru tainicul eveniment. Cum să stau cu ea o viață întreagă? Simțeam că multe dintre cuvintele „motivaționale” pe care le spuneam cuplurilor la terapie se dizolvau în neant. O voiam pe Sara, să-mi unesc sufletul cu al ei și împreună să pornim într-o călătorie fără sfârșit.
Am intrat la ea. Ea face rotocoale de fum, o să-mi plimb degetele pe spinarea ei arcuită, ea o să fumeze HEETS, eu o s-o cert cu tandrețe, o să ne citim amuzați gândurile și apoi o să îndrăznim.