Pași mici (fragment literar)

Iar am intrat în locul ăsta blestemat, de parcă m-ar fi tras o forță ca un uragan înăuntru. Vocile se aud din ce în ce mai tare și nu mai pot să le disting, sunt ale mele sau ale altora? E destul de frig aici, dârdâi și am mâinile înghețate, chiar dacă sunt îmbrăcat gros. Spațiul în care mă aflu pare cam strâmt, dacă îmi întind brațele în lateral ori în sus pot să ating pereții sau tavanul. Merg cu pași mici și apropiați, ca dansul pe minimal, înainte, în lateral și-napoi iar drumul e strâmb, astfel mă dezechilibrez ușor și reușesc să mă împiedic de multe ori. Am noroc că nu mă lovesc prea tare la cap, de obicei zgârieturile rămân pe corp, sau se formează mai târziu înăuntru. Stagnez pentru un moment, bag mâna în buzunare, găsesc un portofel, o scrumieră portabilă, cheile, telefonul care sună întruna dar niciodată nu-i găsesc ecranul, pe orice parte l-aș întoarce îi văd doar spatele, țigările, căștile, în sfârșit dau de brichetă. O țin cu ambele mâini, apăs. Clic. Clic. Scutur aparatul micuț, în recipient mai are gaz. Încerc să-i măresc puterea învârtind de o rotiță. Din nou, clic. Se aprinde. Și acum? De fiecare dată când ajung aici mă pierd. Uit ce trebuie să fac sau să caut. Gata, îmi aduc aminte. Sunt din nou în labirint, deși am crezut că peste vârsta de 20 de ani nu mai ajung în locul ăsta. Noroc cu lumina din palme, așa pot să văd pereții și pardoseala, sau ce-o fi ea, care sunt construite din tot felul de materiale convenționale sau ciudate, cum ar fi beton, cărămidă, plastic, lemn, cu arcade și grinzi de susținere din pământ și carne vie. Pe pereții ce se înalță ca niște ziduri sunt inscripționate diverse cuvinte, expresii, simboluri, schițe, desene în creion și carioca, tablouri pictate-n sânge și fluide corporale. Recunosc tot. Toate momentele și personajele din viața mea. Trec pe lângă peisajele urbane înrămate în cioburi de sticlă și chiștoace, pe urmă peste cele geografice, ajung pe culoarul portretelor și mă opresc puțin. Aici de obicei e periculos, așadar pășesc cu mare grijă, pentru că podeaua s-a crăpat destul de rău, pot să cad în bălți, gropi, nisip mișcător sau chiar excremente, iar unele fețe par să mă urmărească și prin întuneric. Înaintez cu greu și probez variante în minte ca să-mi dau seama cum scap de aici. Vocile încă discută, dar își schimbă tonalitatea din minut în minut. Ba râd, ba se ceartă. Inspir adânc și încerc să mă concentrez.

Parcă văd o intersecție de drumuri undeva în față, semnalizată printr-un fel de neon, înseamnă că ieșirea e pe aproape, mă deplasez câțiva metri dar până să ajung acolo mă împiedic iar, din vina mea, și mă reazem de un perete. Nu s-a întâmplat nimic grav, bricheta încă merge, eu nu m-am lovit, în schimb problema e că holul s-a inversat și mi se pare că a mai apărut un culoar. Trebuie să nu mă opresc, am fost de atâtea ori pe aici. O să ies într-un final. Ridic flacăra în sus, pe urmă privirea și văd într-o ramă din frunze uscate o figură cu doi ochi verzi, mici, sticloși și reci ca de tătar, nu-mi dau seama unde se uită, dar își țuguie buzele cu colțuri strâmbe și suflă scurt. Din nou în întuneric. Clic. Apăs frenetic, scânteia se zbate, și după ce-mi cojesc pielea de pe deget renunț. M-am obișnuit cu asemenea situații în care sunt complet neajutorat într-un mediu ostil, cu toate că mi s-a luat. În pofida acestor lucruri, când mai trec pe aici unele picturi au tupeul să-mi ceară lămuriri prin interjecții șoptite în timp ce-și zgâlțâie cadrele, de ce par să le disprețuiesc, de ce nu mai vreau să fim prieteni, de ce vreau să le uit, pentru vă bateți joc și mă lăsați în întuneric doar cu bricheta asta amărâtă, va veni un timp când o să vă dau tuturor foc și o să mă topesc odată cu voi. Dar, de data asta, nu mai pornește absolut deloc și sunt nevoit să pipăi tot ca un orb până la ieșire, rup din greșeală ceva din material textil, posibil o haină cu franjuri subțiri și dese, putea fi o pleoapă, cineva mă mușcă de degetul mic, mă curentez la o priză pictată prost, altcineva îmi sărută inelul, mă sprijin de un picior, mă clatin și aud un scârțâit, avansez și niște fire încep să mă gâdile pe șira spinării, mai exact pe ceafă, pare a fi bretonul zimțat al cuiva, deși seamănă cu membrul inferior al unui gândac, apoi calc cu stângul în gol și trag o sperietură de proporții, fiindcă am dat de o groapă ce pare a fi deosebit de mare.

Din fericire nu mă prăbușesc, îmi mențin echilibrul şi fac un pas în spate. Impasul îmi pune un nod în gât cu o mână păroasă și fără unghii, cel puțin așa mi se pare, un gust extrem de neplăcut, o să iau un Gaviscon mai târziu. În loc să mă lamentez, mai bine stau și mă gândesc cum pot rezolva situația. Neavând nimic la îndemână, arunc bricheta ca să-mi dau seama de adâncime, oricum nu-mi mai folosește la nimic. Trec câteva secunde, niciun zgomot, apoi disting ecoul unui sunet ce dă impresia de urlet înfundat, cred că am lovit pe cineva în cap. Nu-mi place situația. După un timp de contemplare în beznă, mă lovește inspirația și m-apuc să ating tavanul, cu speranța că voi găsi o soluție. Din materialul cleios ca noroiul izbutesc să prind o codiță împletită, ezit o clipă, și o folosesc ca să sar peste obstacolul neprevăzut. Încă puțin și se termină. Curaj! Într-un mod nesurprinzător execuția e nereușită. Cumva nu estimez bine distanța, m-arunc și cad în gol. Îmi simt corpul plonjând în aer cu viteză, urmat de vântul ce-mi suflă cu putere pe lângă urechi. Momentul impactului culminează cu un trosnet violent, nu percep altă senzație, se luminează totul, deschid ochii și văd că s-a făcut verde pe trecere. Sper că nu întârzii.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *