De la Caragiale pana la Cioran, de la D.D. Roșca și până la Eugen Ionescu, intelectualii și-au pus problema specificului național. Cioran în Schimbarea la fața a României este mai categoric și mai cinic, biciuind sau mai bine blestemând acest specific. Caragiale este mai îngăduitor și mai înțelept în 1907 din Primăvară până-n Toamnă, asemenea lui Eugen Ionescu din Nu, sau lui D.D. Roșca în Mitul utilului.
Astăzi avem aceeași problemă dar nu a incapacității de a identifica specificul național, întrucât dacă știm unde să ne uităm și unde să căutăm găsim firele care ne conduc spre realitate, ci a modalității în care este reflectat acest specific la nivel obiectiv/formal-oficial întrucât aceasta este problema noastră – diferența dintre identitatea noastră culturală, reală și efectivă și modalitatea în care aceasta este reflectată în mediile ce devin cu timpul repere obiective, normative de urmat și citat.
Nu suntem ceea ce suntem din cauza specificului național ci ne tragem ponoasele din cauza faptului că nu știm să ne împăcăm (nu e vorba de ceea ce blesteamă Cioran – Miorița, ci de asumarea realității) cu acest specific, că încercăm să fim altceva decât ceea ce suntem în realitate și în felul acesta se crapă o prăpastie enormă între ceea ce suntem și ceea ce vrem să fim; în golul creat locuim cu toții, nici mai la stânga spre realitatea efectivă, dar nici mai la dreapta spre constructul artificial rezultat. Suntem nația dintre scaune, națiunea ce locuiește, ideatic vorbind în no man’s land, pe tărâmul cârmuit doar de iluzie, ipocrizie, articificialitate și fuga de sine.
Suntem uimiți că nu stăpânim pandemia, că politicienii nu țin seama de cetățeni, că etica și deontologia la toate nivelurile lipsesc, că resursele bugetare sunt cheltuite ineficient în cel mai bun caz, etc. Lucrurile acestea sunt produse de specificul național dar în alt fel decât ne-am aștepta, în sensul că se exploatează nu doar neputința sistemului instituțional dar și dorința noastră de a fi cu totul și cu totul alții, dorința de a nu ține seama de ceea ce suntem.
Diferența dintre esența noastră culturală (lato sensu) și reflectarea instituțională/oficială a acestor fundamente face ca suferința noastră să fie multiplicată, să avem două probleme în loc de una, să trebuiască să luptăm cu ipocrizia și lașitatea și nu doar cu neputința exprimată la nivel de educație sau de înțelegere. Nu evoluăm așa cum ar trebui și pentru că așteptăm creșterile din partea instituțională/formală/oficială fără să ținem seama că nația crește pe bază de fundamente culturale, efective și directe. Or câtă vreme noi nu ne asumăm specificul național, nu lucrăm cu acesta în niciun fel, nu are de unde să vină evoluția.
Nu am avut răgazul necesar (ca nație) să ne introspectăm, să ne raportăm la ceea ce suntem și nu la ceea ce vrem noi să fim, sau la ceea ce vor alții să fim. Mereu preocupați de altceva, uneori de nevoia de supraviețuire (perioada comunismului), alteori de nevoia de acumulare (perioada post 1989), am uitat că mai important este să știm ce material avem și să lucrăm cu materialul nostru și nu cu materialul clientului.
Lucrând mereu cu materialul clientului ne șocăm (din când în când, e adevărat) că ne este exploatată slăbiciunea. Nu ar trebui să ne surprindă.
