Gabriel Liiceanu. IMPUDOARE. 7 citate în 7 zile (4)

Vieţile noastre, în singurătatea lor, pot fi asemănate, pentru a folosi o vorbă a lui Platon, cu o „panglică de măsurat fără semne pe ea“.

Am o viaţă. Iată, iau părţi din ea şi, povestindu‑le, le pun în vitrină. Scoţându‑le în lume, pun semne pe panglica vieţii mele. O fac cu gândul că, astfel „însemnată“, viața mea ar putea fi folosită ca unitate de măsură. Veţi afla, astfel, doamnelor şi domnilor, dacă viaţa voastră e mai frumoasă sau mai urâtă decât a mea. Dacă are mai multe suișuri și coborâșuri în ea. Dacă avem mai multe lucruri care ne leagă sau o grămadă care ne despart. Dacă iubim, urâm, ne indignăm, suferim, ne ascundem sau ne dăm pe față, mai degrabă la fel sau neasemănător.

    Poate că suntem, până la urmă, o imensă tautologie a speciei numite „om“, trăind, murind și reînviind, în curgerea nesfârșită a generațiilor, una și aceeași viață. Sau poate, dimpotrivă, veți simți că fiecare dintre noi, în unicitatea noastră, reprezintă o specie nouă, prin care intră în lume ființe fără de pereche. Miliarde și miliarde de specii. Comparând, veți folosi panglica de măsurat a vieții mele cu semne pe ea. Vom face „schimb de vieţi“. Dacă, așadar, vorbesc despre viaţa mea, n‑o fac pentru că sunt îndrăgostit de ea sau pentru că o consider spectaculoasă în sine, ci doar pentru a vă atrage atenţia că, prin ea, vă puteți întâlni cu viața dumneavoastră.

În oglinda pe care – Narcis generos – o construiesc, alături de mine apare de fiecare dată, estompând‑o pe a mea, silueta cititorului. Punându‑mă pe mine în scenă, îl scot de fapt pe el la rampă. Căci a vorbi despre tine este un mod de a‑l stârni pe celălalt să se gândească la el şi să descopere în el ceea ce, fără cartea ta, n‑ar fi descoperit poate niciodată. Mereu, în literatură, e vorba de paradoxul egoismului fecund: la capătul celei mai adânci incursiuni în tine are loc întâlnirea neaşteptată cu celălalt. Nu suntem niciodată atât de diferiţi încât să încetăm să fim asemănători. Această sugestie a eului comun devine, prin intermediul unei extreme particularizări, tema oricărei cărţi adevărate.

Eu este sinteza și conștiința tuturor eurilor mele: a eului meu melancolic din preajma serii, când lumina începe să cadă, a eului meu activ și croit pe ameliorat lumea, a eului meu ludic, dornic să se prostească în o mie de feluri, a eului meu violent, isteric și scos din minți, a eului meu ușuratic și concupiscent, a celui tandru care mângâie și este mângâiat, a eului meu disprețuitor și arogant, a eului meu corneillian (suferitor, măreț și nobil!), a eului meu timid, șovăielnic și lipsit de încredere în el, a celui jignit de moarte, neînduplecat și care nu se mai întoarce din drum, a eului înspăimântat de ridicol, a eului bășcălios și fericit să moară de râs, a eului meu pus pe treabă și vrând să răstoarne munții sau a celui leneș, inerțial și lipsit de orice chef, a eului meu terorizat de perspectiva catastrofei. Fiind toate acestea și altele multe – cine sunt de fapt? Sunt suita tuturor combinațiilor potențiale ale acestor euri, cu o dominantă de moment. Sunt recuzita eurilor mele. Și totuși mă mișc în matca aceluiași eu. Așadar – cine sunt eu?

Un comentariu

  1. Sculptor in Existenta, cu precizie de spadasin 🙂

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *