Gabriel Liiceanu. IMPUDOARE. 7 citate în 7 zile (3)

Vieţile noastre, în singurătatea lor, pot fi asemănate, pentru a folosi o vorbă a lui Platon, cu o „panglică de măsurat fără semne pe ea“.

Am o viaţă. Iată, iau părţi din ea şi, povestindu-le, le pun în vitrină. Scoţându-le în lume, pun semne pe panglica vieţii mele. O fac cu gândul că, astfel „însemnată“, viața mea ar putea fi folosită ca unitate de măsură. Veţi afla, astfel, doamnelor şi domnilor, dacă viaţa voastră e mai frumoasă sau mai urâtă decât a mea. Dacă are mai multe suișuri și coborâșuri în ea. Dacă avem mai multe lucruri care ne leagă sau o grămadă care ne despart. Dacă iubim, urâm, ne indignăm, suferim, ne ascundem sau ne dăm pe față, mai degrabă la fel sau neasemănător. 

    Poate că suntem, până la urmă, o imensă tautologie a speciei numite „om“, trăind, murind și reînviind, în curgerea nesfârșită a generațiilor, una și aceeași viață. Sau poate, dimpotrivă, veți simți că fiecare dintre noi, în unicitatea noastră, reprezintă o specie nouă, prin care intră în lume ființe fără de pereche. Miliarde și miliarde de specii. Comparând, veți folosi panglica de măsurat a vieții mele cu semne pe ea. Vom face „schimb de vieţi“. Dacă, așadar, vorbesc despre viaţa mea, n-o fac pentru că sunt îndrăgostit de ea sau pentru că o consider spectaculoasă în sine, ci doar pentru a vă atrage atenţia că, prin ea, vă puteți întâlni cu viața dumneavoastră. 

În oglinda pe care – Narcis generos – o construiesc, alături de mine apare de fiecare dată, estompând-o pe a mea, silueta cititorului. Punându-mă pe mine în scenă, îl scot de fapt pe el la rampă. Căci a vorbi despre tine este un mod de a-l stârni pe celălalt să se gândească la el şi să descopere în el ceea ce, fără cartea ta, n-ar fi descoperit poate niciodată. Mereu, în literatură, e vorba de paradoxul egoismului fecund: la capătul celei mai adânci incursiuni în tine are loc întâlnirea neaşteptată cu celălalt. Nu suntem niciodată atât de diferiţi încât să încetăm să fim asemănători. Această sugestie a eului comun devine, prin intermediul unei extreme particularizări, tema oricărei cărţi adevărate. 

Eu este sinteza și conștiința tuturor eurilor mele: a eului meu melancolic din preajma serii, când lumina începe să cadă, a eului meu activ și croit pe ameliorat lumea, a eului meu ludic, dornic să se prostească în o mie de feluri, a eului meu violent, isteric și scos din minți, a eului meu ușuratic și concupiscent, a celui tandru care mângâie și este mângâiat, a eului meu disprețuitor și arogant, a eului meu corneillian (suferitor, măreț și nobil!), a eului meu timid, șovăielnic și lipsit de încredere în el, a celui jignit de moarte, neînduplecat și care nu se mai întoarce din drum, a eului înspăimântat de ridicol, a eului bășcălios și fericit să moară de râs, a eului meu pus pe treabă și vrând să răstoarne munții sau a celui leneș, inerțial și lipsit de orice chef, a eului meu terorizat de perspectiva catastrofei. Fiind toate acestea și altele multe – cine sunt de fapt? Sunt suita tuturor combinațiilor potențiale ale acestor euri, cu o dominantă de moment. Sunt recuzita eurilor mele. Și totuși mă mișc în matca aceluiași eu. Așadar – cine sunt eu?

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *