Dion Leonard: Gobi și eu. Un om, un câine, un maraton: o poveste adevărată (fragment)

Ca întotdeauna, am stat singur și departe de toți ceilalți în timp ce organizatorii cursei îi întâmpinau pe alergători, spunându‑le despre regulile de siguranță. Cursa era organizată de un grup cu care nu mai alergasem înainte, dar participasem la destul de multe astfel de întâlniri ca să știu ce avea să urmeze.

Cel mai mare pericol pentru oricine aleargă în căldura deșertului la un ultramaraton desfășurat în mai multe etape apare atunci când epuizarea din cauza caniculei – cazul standard, cu deshidratare, crampe, amețeli și puls galopant – se transformă în insolaţie. Atunci apar simptome mai drastice, inclusiv confuzie, dezorientare și convulsii. Nu îți dai seama că ți se întâmplă, nu observi singur simptomele. Este momentul în care ajungi să te ghemuieşti într‑un șanț sau să iei decizii greșite, în loc să te adăposteşti de caniculă, să te hidratezi, să bei săruri și să‑ți reduci drastic temperatura internă. Dacă nu faci asta, poți să intri în comă și să mori.

Editura Polirom vă invită să citiți un fragment din volumul Gobi și eu. Un om, un câine, un maraton: o poveste adevărată de Dion Leonard, recent publicat în colecția Hexagon, traducere de Tudor Călin Zarojanu.

Organizatorii cursei ne‑au spus că oricine e suspectat că se află la limita epuizării din cauza căldurii va fi scos imediat din cursă. Ceea ce nu au spus a fost că, în urmă cu șase ani, unul dintre concurenți murise în aceeași cursă din cauza căldurii extreme.

Apoi a vorbit o americancă. Am recunoscut‑o, era iniţiatoarea competiției.

— Anul acesta avem câțiva mari alergători în competiția noastră, a spus ea, inclusiv nimeni altul decât Tommy Chen.

Au urmat ropote de aplauze din partea a sute de alergători prezenți în sală și toți și‑au întors privirile spre un tânăr taiwanez care avea propria echipă de filmare în picioare, lângă el, înregistrând momentul. Apoi am ascultat o mulțime de lucruri despre cum se îndreaptă Tommy spre victorie, despre rezultatele grozave pe care le avea deja.

Acasă, căutasem informații despre alergătorii despre care știam că sunt principalii concurenți, deci știam și că Tommy era unul dintre cei mai buni. Știam că este o adevărată vedetă a maratoanelor în mai multe etape și că va fi greu de învins.

Înainte să plec din Scoția, citisem un e‑mail de la organizatori cu lista primilor zece alergători despre care se așteptau să facă o figură bună. Numele meu nu era menționat, deși pe câțiva dintre ei îi învinsesem altă dată. Mă simțeam cumva ofensat din cauza asta, dar nu fiindcă îmi era rănit orgoliul. Nu aveau niciun motiv pentru care să se fi așteptat să fac o cursă bună. Pentru că nu mai alergasem de opt luni, de la cursa de 213 kilometri din Cambodgia, am simțit că ajunsesem un nimeni uitat de toți, însă nu i‑am învinovățit că mă trecuseră cu vederea.

M‑am enervat pe mine. Alergam de doar trei ani, dar deja mă bucurasem de câteva rezultate bune, care m‑au dus pe podium. Pentru că m‑am apucat de sport atât de târziu, știam că am la dispoziție puțin timp în care să dovedesc ce pot. Opt luni pentru recuperare mi se păreau o pierdere de timp prețios.

Înainte de briefing ni s‑au verificat kiturile, astfel încât fiecare dintre noi să aibă echipamentul obligatoriu pentru cursă. Chiar dacă ducem cu noi toate alimentele, aşternutul și hainele de care avem nevoie pentru întreaga cursă de șapte zile în șase etape, ideea este să avem rucsacurile cât mai uşoare. Pentru mine, asta înseamnă că nu mă schimb de haine, că nu am saltea de dormit, cărți sau smartphone ca să mă relaxez la finalul cursei. Tot ce iau cu mine sunt un sac de dormit, un singur rând de haine și cantitatea minimă de mâncare ca să supraviețuiesc. Mă bazez pe 2.000 de calorii pe zi, deși știu că o să ard aproape 5.000. Mă întorc acasă arătând ca un mort, dar merită să am rucsacul mai ușor.

Mai târziu în acea zi am fost urcați în autocare și duși la locul unde avea să înceapă cursa, la câteva ore în afara orașului Hami. Am schimbat câteva vorbe cu tipul de lângă mine, dar am tăcut restul drumului. Am încercat să ignor trei inşi gălăgioși din Macao, din spatele meu, care au râs și au vorbit tare tot drumul. De vreo câteva ori m‑am întors și le‑am zâmbit cu jumătate de gură, sperând că vor înțelege aluzia mea subtilă să tacă. Mi‑au răspuns cu zâmbete forțate și și‑au continuat şueta. Când autocarul s‑a oprit, eram sătul de ei și îmi doream să găsesc un loc liniștit unde să încep să mă pregătesc mental pentru cursa care urma.

Localnicii au organizat un spectacol frumos cu dansuri din regiune, călărie și un sport care semăna cu polo, doar că îl jucau cu un leş de oaie în loc de minge. M‑am furișat din mulțime ca să găsesc cortul în care urma să fiu cazat şi să‑mi aleg locul de dormit. La majoritatea ultramaratoanelor în mai multe etape, alergătorilor li se repartizează alţi participanţi la cursă cu care vor împărţi cortul până la finalul competiţiei. Nu știi niciodată cu cine nimerești în cort, dar măcar poți să te asiguri că nu ai un loc de dormit groaznic.

Stăteam în picioare în vechiul cort militar, întrebându‑mă unde să‑mi pun lucrurile. Nu mi‑a plăcut niciodată să fiu lângă ușă, din cauza curentului, iar în partea din spate a cortului e de multe ori cam frig. Am hotărât să risc și am ocupat un loc în mijloc, sperând că restul colegilor de cort nu mă vor ține treaz sforăind sau făcând gălăgie.

Ultramaratonistul Dion Leonard se pregătește să participe la o cursă de 250 de kilometri prin sălbăticia deșertului Gobi, în China. O cursă redutabilă, istovitoare. În a doua zi, o cățelușă se amestecă printre alergători la linia de start. Pare să fi prins drag de Dion, fiind hotărâtă să-l însoțească în fiecare etapă a cursei. Omul nu are nicio intenție să alerge acest maraton în doi. Și totuși, cum să reziste ghemotocului de blană tenace și curajos, care se ține scai de el?… 

E începutul unei călătorii pe care niciunul din ei nu o va uita niciodată, presărată cu probleme, mâhnire, bucurie și dragoste și care le va schimba viața pentru totdeauna.

La fel ca Un motan pe nume Bob, Gobi și eu este o poveste emoționantă pentru iubitorii de animale de pretutindeni, o poveste despre speranță și prietenie.

Dion Leonard este un ultramaratonist și speaker motivațional australian care trăiește în Edinburgh. A participat la unele dintre cele mai dure ultramaratoane din lume, în regiuni inospitaliere, inclusiv în nemilosul deșert Sahara din Maroc și în deșertul Kalahari din sudul Africii. Întâlnirea cu Gobi a fost un punct de cotitură în viața sa sportivă. 

În afară de cărțile care o au ca protagonistă pe Gobi, a scris o carte despre o pisică – Lara the Runaway Cat (2019).

 

Un comentariu

  1. Am comandat azi la Libris. Abia astept sa o primesc. Cele cu motanul Bob mi-au placut foarte mult, m-am intristat cand am auzit ca a murit in mod stupid.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *