Când pasiunea față de știință nu te învață respectul pentru adevăr. Cazul ”Neuroștiința la clasă”

Paul Olteanu, un bărbat tânăr și popular, care face emisiuni despre cum funcționează creierul, are ideea de a pune pe picioare Neuroștiința la clasă, „un proiect care își propune să aducă neuroștiința și psihologia aplicate în fiecare sală de clasă din România și să facă din cunoașterea de sine o practică uzuală în viața de zi cu zi a elevilor[1]. Trei domni cercetători, care nu fac emisiuni, dar sunt tobă de carte în domeniu, găsesc erori în proiect și le semnalează Ministerului Educației. Urmează un proces virtual, cu zeci sau chiar sute de martori, cu imnuri adresate acuzatului și cu anateme adresate procurorilor. La prima vedere, e limpede cine are dreptate. Și e limpede cine e vinovat.

Dar să nu uităm că suntem în epoca adevărului care ne place, în epoca lui „e adevărat, pentru că așa zic eu!“, adică în epoca fanatismului fără discernământ. În cele ce urmează, vă propun o scurtă vizită în vitrina de reacții pe baza cărora s-a decis că, de fapt, acuzatul e doar o biată victimă.

 

  1. Echipa proiectului Neuroștiința la clasă recunoaște că există niște greșeli în materialele lor și propune o corectare din mers, arătându-se deschisă către a colabora cu oricine dorește să dea o mână de ajutor. Publicul aplaudă.

 

  1. Unul dintre fanii lui Paul Olteanu intervine și spune că atitudinea celor trei cercetători nu e corectă, că sunt niște elitiști care nu fac nimic pentru masa de oameni însetată de cunoaștere și știință. Publicul aplaudă.

 

  1. Altcineva dintre fani afirmă că cei trei cercetători au greșit, că ei trebuiau să îi propună lui Paul Olteanu să îi corecteze informațiile, și nu invers. Publicul aplaudă.

 

  1. O altă persoană garantează ea că proiectul e bun (deși n-are nicio pregătire în domeniu), pentru că îi cunoaște pe cei din echipa inițiativei Neuroștiința la clasă. Publicul aplaudă.

 

  1. Și, în fine, un ultim intervenient susține că oricum sunt multe lucruri greșite în manualele care ajung în școala românească, așa că niște greșeli în plus nu omoară pe nimeni. Publicul aplaudă.

 

Ce au aceste exemple în comun? Lipsa respectului față de adevăr, superficialitate și fracturi de logică. Să le luăm pe rând:

 

  1. Echipa proiectului recunoaște că a făcut greșeli, dar vrea să le repare „pe genunchi“, așa cum sunt făcute mai toate intervențiile din sistemul de educație românesc. Așadar, dragi elevi, dragi profesori, dragi părinți, noi vă propunem noutate  în educație, vrem să facem ceva diferit pentru copii, dar nu depunem niciun efort pentru a ne asigura că produsul pe care vi-l livrăm este de calitate. Curat schimbare!

 

  1. Elitismul. Cei trei contestatari sunt profesori universitari și/sau cercetători. Pentru cine nu știe, studiile de care acești oameni se ocupă sunt scrise pentru specialiști, adică pentru alții la fel de „elitiști“ ca ei. Nu e obligat cercetătorul să facă popularizarea științei. Munca lui de zi cu zi implică altceva: emitere de ipoteze, realizare de experimente, formulare de concluzii. Nimeni nu contestă că sunt și cercetători care scriu cărți sau au emisiuni de popularizare a științei. Și e lăudabil că fac acest lucru. Dar acei cercetători sunt rareori universitari români. Și nu, nu pentru că cercetătorii români ar sta în turnul de fildeș, așa cum sunt acuzați, ci pentru că într-o Românie care acordă un procent minuscul din PIB pentru educație, profesorii sunt obligați să țină, de fapt, două sau trei posturi. Un universitar român este și profesor, și cercetător. E oarecum forțat de sistem să le facă pe amândouă. Un universitar român nu ține un curs pe an, ci ține câteva cursuri pe semestru. Conduce lucrări de licență, de masterat, de doctorat, corectează sute de examene și eseuri anual, face parte din tot felul de comisii necesare pentru buna funcționare a catedrei sau a facultății, participă la colocvii, ține conferințe, scrie articole. Vedeți, n-am scris nimic despre activitățile din timpul liber. Pentru că un universitar român nu are timp liber. Când ai un program care arată așa cum l-am descris mai sus, cât timp îți mai rămâne să scrii cărți de popularizarea științei? Nu exagerez dacă spun că deloc.

 

  1. Cum ar fi putut cercetătorii să îi propună lui Paul Olteanu să îi verifice conținutul proiectului (presupunând că asta ar fi datoria lor – nu e, dar să presupunem, de dragul dialogului), când cel mai probabil ei au aflat, la fel ca noi toți, din presă, că proiectul va ajunge în școli? Au făcut membrii echipei Neuroștiința la clasă vreun anunț că ar avea nevoie de ajutor? Nu. Ne-au pus în fața faptului împlinit. Făcând o scurtă paranteză, cercetătorii sunt acuzați că nu fac nimic pentru publicul larg exact atunci când au intervenit într-un proiect adresat publicului larg. Când ministerul n-a găsit câteva ore și câțiva specialiști care să facă o evaluare a conținutului, au găsit ei timp și disponibilitate. Și totuși, tocmai luarea de poziție i-a așezat în categoria inerților.

 

  1. Afirmația „proiectul e bun, pentru că îi cunosc eu pe realizatorii lui“ e pur și simplu surprinzătoare. Oameni buni, pe care îi avem cu toții în cercul nostru de prieteni, greșesc pe bandă rulantă. Nu îmi explic cum cei implicați în acest proiect ar putea fi diferiți. Faptul de a avea o reputație bună în grupul de cunoștințe n-a făcut pe nimeni infailibil.

 

  1. Dar și mai surprinzătoare este ultima replică. Manualele din școli au greșeli, deci greșelile noi nu pot face rău pe un fundal deja maculat. Să presupunem că un copil are de învățat tabla înmulțirii cu patru. Din cele zece operații, în manualul lui, trei sunt scrise greșit. Peste o săptămână, primește un alt manual cu încă două greșeli. Ghiciți care situație e totuși mai bună pentru el: cea în care învață trei prostii sau cea în care învață cinci prostii.

 

Să fiu bine înțeleasă, subiectul acestei întregi povești nu este persoana lui Paul Olteanu (care, cu bune și rele, mi-e în fond indiferentă). Însă am ceva cu lipsa de respect față de adevăr de care dă dovadă publicul în discuția despre Neuroștiința la clasă. Am ceva cu apelul la sentimente, atunci când se dezbat argumente, cu încâlceala sofistică în care vinovatul devine victimă, cu idolatria fără rezerve, atunci când e limpede că zeul nu poate merge pe apă.  Singura reacție corectă și onorantă din partea publicului ar fi fost nu avalanșa de trucuri cu care încearcă să îi găsească scuze, ci emiterea unor fraze clare, din care să reiasă adevărul, adică din care să reiasă că echipa a greșit grăbindu-se să introducă proiectul în școli, că a greșit nelucrând sub îndrumarea unor specialiști, că a greșit vrând să repare greșelile din mers, că a greșit nedând un răspuns în care să își asume ferm răspunderea pentru inexactitățile de conținut, că a greșit necerându-și scuze față de profesori și elevi, că a greșit asumându-și un rol mai mare decât poate duce.

 

Poate vi se pare că exagerez, însă educația din România este specialistă în încropire, în aruncarea vinei asupra altora, în „las’ că merge și așa“.Când am văzut, în manualele de română, că personajele literare trebuiau caracterizate în funcție de zodie, ne spuneam că nu așa se face educație. Când intrau la clasă profesoriiindolenți, cei care ne dictau comentarii, fără să ne lase să gândim, ne spuneam că nu așa se face educație. Când eprubetele din laboratorul de chimie încremeneau în dulapuri ca niște bibelouri vechi, fără să le fi atins vreodată, ne spuneam că nu așa se face educație. La toate aceste greșeli din școală am strâmbat dezaprobator din nas. Ne-am plâns de ele, le-am arătat cu degetul, le-am condamnat fără drept de apel. Dar memoria e selectivă, la felși puterea noastră de judecată. Când cineva care ne e pe plac greșește, închidem concesiv ochii. Când vinovatul ne e simpatic, îi pregătim coconul și ne luptăm cu cei care fac cu adevărat un bine, scoțând erorile la iveală. Îl îmbrăcăm în reputație albă, deși tocmai ni s-a demonstrat că dedesubtul are pete negre. Așa stând lucrurile, nu pot să nu mă întreb de ce oameni care au ascultat zeci de ore din emisiunea de neuroștiință a lui Paul Olteanu ca să înțeleagă cum funcționează creierul, ca să își stăpânească emoțiile, ca să devină mai cerebrali, sucombă în fața unor critici de bun simț, care îl pun pe idolul lor într-o lumină mai puțin favorabilă. Nu cumva ar trebuisă reflectăm asupra utilității emisiunilor de știință ale respectivului domn, dacă n-au reușit să sădească în mintea ascultătorilor nici măcar respectul pentru adevăr?

 

[1]https://neurostiintalaclasa.ro/home

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *