Dintre personajele ce populează secolul al XIX-lea rus, Bakunin întruchipează, de o manieră ideală, nemăsura utopică a revoltei. Ceea ce Bakunin posedă, cu a sa viaţă aventuroasă, de roman, o viaţă care îl poartă de pe baricade în temniţele ţariste şi mai apoi către Europa exilului, după o evadare rocambolescă, este geniul în stare pură: un geniu al mesianismului incapabil să edifice, să ordoneze, dar invitând, cu elocvenţă romantică, la focul distrugerii. Pasiunea lui Bakunin este o pasiune a viitorului: este o pasiune utopică, de vreme ce acest viitor trebuie să se întemeieze pe tăgăduirea , vehementă,a tot ceea ce trecutul a creat. De la religie şi stat până la proprietatea privată.
Legenda lui Bakunin se naşte din timpul vieţii sale şi se poate spune că există în Bakunin o fibră de erou byronian. Mitul lui Bakunin se organizează în jurul disponibilităţii sale de a a încuraja revolta, oriunde se află. În acest veac al baricadelor, ce trăieşte din memoria lui 1789, revoluţionarul rus este un om al acţiunii, ce aspiră la spontaneitatea distrugerii creatoare. Anarhismul lui Bakunin, ca variantă a radicalismului revoluţionar, împartăşeşte cu socialismul ştiinţific marxist ostilitatea implacabilă faţă de societatea burgheză, dar nu aderă la disciplina acestuia. Anarhismul lui Bakunin nu poate avea alt viitor decât acela al revoltei perpetue . Premizele sale de lichidare a statului şi de federare a unor comunităţi libere de producători nu sunt decât schiţele unei imposibile arcadii egalitare.
Bakunin nu se putea naşte decât în această represivă şi obsedată de idei Rusie a lui Nicolae I. Asemeni lui Herzen, cel de care este legat printr-o lungă prietenie, dar de care se desparte, la final, Bakunin este un radical ce se investeşte în idei, până la trăirea lor incandescentă. Spre deosebire de Herzen, Bakunin nu poate descoperi moderaţia dubiului. Spre a exista, el are nevoie de acest proiect al revoltei care îl absoarbe, cu energia unui vârtej.
Bakunin îşi dăltuieşte legenda pe baricadele anului 1848 şi detaliul ce ilustrează paradoxurile unei epoci este vecinătatea dintre el şi Richard Wagner în ridicarea revoluţionară de la Dresda. În această clipă ce pare a marii ridicări, Bakunin pare de neoprit şi nimic nu îi va domoli această voinţă de luptă. Ultimele episoade ale vieţii sale de exilat îl duc spre Franţa anului 1870, acolo unde războiul cu Prusia pare ocazia unei alte revoluţii.
Dar Bakunin, cu al său demonism ce pare aproape dostoievskian, este locuit şi de ambiguitatea umbrei. Deţinut al Imperiului, Bakunin se spovedeşte, în faimoasa sa confesiune, ţarului Nicolae I. Este acesta un semn al abjurării sau un element de strategie politică? Peste decenii, un anume Neceaev,( acelaşi Neceaev care va da naştere mişcării subterane inspirând “Demonii” lui Dostoievski ) îl seduce pe Bakunin, cu a sa pasiune pentru conspiraţie şi distrugere. Împreună, cei doi vor colabora la redactarea catehismului noii secte politice: un manifest al amoralismului criminal revoluţionar. Bakunin, cel care refuza crima, cauţionează pe asasinul ce invocă ideile, spre a da naştere şigaliovismului leninist.
Bakunin visează la eliberarea slavilor şi este un aliat al exilaţilor polonezi. Solidaritatea cu Polonia este, pentru Bakunin, maniera în care se naşte viitoarea coaliţie menită să distrugă ordinea autocratică. Dar paradoxalul Bakunin este, în egală măsură, antisemitul care, asemeni atâtor radicali de veac XIX, denunţă evreul ca pe un agent al putrefacţiei şi al exploatării capitaliste: de pe un alt versant, Bakunin se regăseşte în pasiunea antisemită alături de cel care îi fusese tovarăş de baricade, Richard Wagner.
Bakunin a însemnat, în ordine politică şi intelectuală, rivalitatea cu Marx. Alternativa anarhistă a lui Bakunin a devenit, pentru Marx şi marxişti, imaginea însăşi a ereziei. Alături de Proudhon, ( cel de la care se revendică) Bakunin este demonizat şi acuzat. Păcatul suprem al lui Bakunin este acela de a fi contestat nu doar primatul lui Marx, ci şi temeliile socialismului ştiinţific. Ambiţia lui Bakunin de a lichida statul merge în contra liniei marxiste, ce preconizează cucerirea statului, ca pas esenţial în direcţia construirii comunismului. Radicalul, tulburele Bakunin a întrevăzut în Marx nucleul de implacabil dogmatism sanguinar pe care Lenin avea să îl rafineze. În acest punct, opoziţia lui Bakunin dă naştere unei critici profetice a marxismului: revoluţia deschide drumul către tiranie.
Bakunin, ca apostol al revoltei ce visează să dea foc lumii întregi, spre a o regenera,nu lasă în urma sa o “Internaţională”. Dar linia pe care o inaugurează durează peste decenii şi ea se poate regăsi în anii războiului civil spaniol, atunci când anarhismul încearcă să edifice utopia sa, ca o alternativă la ordinea de cazarmă sovietică. Furia lui Bakunin intră în substanţa viitorului, iar mesianismul său inspiră pe iluminaţii baricadelor.
