De bună seamă, chiar dacă stârnește rânduri succesive de precauții, o recenzie restrânsă adresată monumentalei „Istorii critice a literaturii româneˮ(autor : Nicolae Manolescu, ediția a II-a, revăzută și revizuită, editura „Cartea româneascăˮ, 2020)nu poate fi decât condamnată unei decodări parțiale și imprecise. Patru par să fie, în principal, erorile care i-ar putea distorsiona percepția cititorului preocupat să-i înțeleagă mecanica. Putem vorbi, așadar, despre impactul intimidant al magnitudinii acestei lucrări, care incumbă „cel mai mare efort de sinteză istorică depus de vreun critic român de după 1944ˮ(Răzvan Voncu, 2020),și obține fresca vivantă a întregii noastre literaturi, până azi. Mesajul cărții ar putea fi acoperit, cu ușurință, de imaginea aristocratică, de leader providențial, a scriitorului care a impus valoarea estetică și critica autentică prin furtunile realismului socialist și le conduce printre curenții înșelători ai marketizării(Mircea Martin, 1986).„Istoria criticăˮ ar merita desprinsă din encomiastica sau grosolăniile ad hominem în care i s-a polarizat receptarea, sub cupola unui veac în care conceptele se „înmoaieˮ și „se scufundăˮ, unul după celălalt, iar hermeneutica literară se destramă sau imigrează online. Cu siguranță, ar merita reevaluate raporturile lucrării cu școala critică franceză și românească(Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu)și re-cântărită în „melanjul de acceptare și refuzˮ(Gheorghe Grigurcu,1983)în care se situează față de „Istoria literaturii române de la origini și până în prezentˮ. Încă de la apariția sa, fragmentară(1990),exegeza s-a îngrijit să îi demonstreze „Istoriei criticeˮ genealogia călinesciană, folosind, pentru aceasta, argumentul coincidențelor de gust și selecție, apetitul retoric sau stilistic, așezând în corespondență tehnici(de exemplu, recitirea cronicilor proprii)și teme. Asemănătoare cu cea a lui George Călinescu, viziunea lui Nicolae Manolescu asupra literaturii este sistemică ; față de „strămoșul eiˮ, tratatul celui din urmă(ediția revăzută)se distinge prin multe, de pildă printr-o arie mai largă de cuprindere, și, mai ales, prin evidenta superioritate analitică și metodologică. Strategiei narative a „Divinuluiˮ, ridicată pe fundamentul istoriei „ca știință inefabilăˮ și îndreptată spre obiectivul didactic atinsă de Thibaudet, De Sanctis, sau Lanson într-un stil romantic, „flamboaiantˮ(Mircea Anghelescu),domnul Manolescu îi opune abordarea metacritică(a istoriei critice),legitimată de principiile fidelității textuale, lucidității și onestității intelectuale ; o metodă funcționalistă, pragmatică, un proces de creație care debutează prin desfacerea scriiturii de sub tutela ei ideologică, generaționistă, biografică, și continuă prin reflectarea sa în oglinda dublă a interpretării critice efective, și a hermeneuticii literare precedente ; un demers hegelian de rafinare prin care criticul sublimează summa operei, din care speră să separe grăuntele de adevăr estetic, care îi insuflă viață și îi nutrește constelația axiologică, prin care ea intră în dialog cu toate celelalte.
Animat de pasiunea istoriografului, autorul urmărește, în „Introducereaˮ volumului său, avatarurile conceptului de istorie critică a literaturii, din clipa nașterii(Iustin Popfiu 1867, 1870)și până în actualitate. O noțiune a cărei evoluție a fost întârziată de comprehensiunea greșită a ideii călinesciene, de „absorbirea istoriei literare de către criticăˮ, și de inhibarea direcției diacronice – acțiune perpetuată prin recrudescența metodelor pozitiviste, bruiajul protocronist, de după 1970, și creditul postmodern acordat studiilor multiculturale. Perspectivei prăfuit-didacticiste a „obiectivității istorieiˮ, profesorul Manolescu îi contrapune viziunea flexibilă, integratoare, a corifeului școlii de la Konstanz, Hans Robert Jauss, care surmonta sciziunea sincronic-diacronic prin cheia factorului de receptare și proiecta istoria literaturii ca „multiplicitate de secțiuni sincronice în diacronieˮ. Estetica manolesciană obținută astfel câștiga profunzime și elasticitate, căci reușea să subordoneze rolul călinescian al istoricului -„critic aplecat asupra valorilor literare văzute diacronicˮ(Răzvan Voncu)-unghiului dinamic al „operei deschiseˮ(Umberto Eco)în panopticul „ștafetei intertextuale prin care axa diacronică se proiectează pe axa sincronicăˮ( Mircea Mihăieș,1996).Atingând oarecum marginile planșetei topologice a lui George Steiner, istoria literaturii devenea, astfel, un imens macromediu cultural, un ecosistem alcătuit din părți metamorfice, interdependente, însuflețite de fluxul și refluxul(corsi e ricorsi) paradigmelor, un prezent etern, kosmic, care întrețese și prin care circulă creația literară. Aceasta, la rândul ei, își pierde obiectualitatea gravitațională a lui res extensa, și se transformă într-un microsistem fenomenologic, al cărui gen, tematică și formă îi sunt cizelate de curgătorul „orizont de așteptareˮ, și a cărui recepție fluidă justifică o „critică infidelăˮ față de interpretările precedente(Lecturi infidele, 1966).
Întregul Univers literar monadic creat de Nicolae Manolescu poate fi concentrat în punctul său genetic, și anume în termenul de „istorie criticăˮ- un concept viu, al cărui specific este prin excelență dinamic. Pentru a ni-l apropria, nu cred că ne-ar fi de folos, de aceea, o definiție șablonardă, tradițională, cât o reprezentare cinematică, care să îi ilustreze evoluția prin împletirea sincronicului în diacronie, și în relație cu interpretarea celor care îl plămădesc : a istoricului, și a criticului literar. Ne-am putea reprezenta această noțiune-proces prin ceea ce putem denumi modelul dublu helix sau al dublei spirale. Un model a cărui imagine grafică este consistentă cultural, întrucât trimite spre simbologie, fizica elicoidală, și teoria unificată a câmpurilor a lui Einstein. Avantajul acestuia ar fi că simplifică matematic, printr-un desen centrifug și unul centripet (fără să încerce să reducă), complexitatea jocului dependențelor și al re-interpretării prin care se țese și crește Realitatea istoriei literare(„istoria criticăˮ). Un al doilea beneficiu constă în faptul că desprinde acest concept din mediul cultural domestic, dintre oglinzile paradigmelor- respectând, în felul acesta, chiar îndemnul manolescian către libertatea reflecției-și îl pune în relație cu mișcarea pe care o urmează gândirea și comentariul exegetic. Să privim, mai întâi, generic, maniera în care procedează istoricul literar. Mișcarea evaluatorie pe care el o execută constă într-o regresie centrifugă ; atrasă de aerul primăvăratic al „copilăriei clasiceˮ, nostalgia sa începe să coboare treptele scării husserliene către „lucrurile înseleˮ, către concretul care susține arhitectura operei artistice – parcă sub văzduhul nichitian al „celei de-a unsprezecea elegiiˮ:„A intra curățit în muncile/de primăvară,/a spune semințelor că sunt semințe,/a spune pămîntului că e pămînt/(…)/A fi înăuntrul fenomenelor, mereu/înăuntrul fenomenelor./A fi sămînță și a te sprijini/de propriul tău pămîntˮ. Investigația sa descendentă și inevitabil ramificată în tot mai numeroase direcții, produce o „aducere în actualitateˮ a formelor și temelor artistice – un proces dublu care presupune „descoperirea prezentuluiˮ în nucleul intim al scrierii trecute [„tradiția reprezintă „un tot organic și potențial, care este (re) actualizat la fiecare nouă judecatăˮ, nota Hans-Georg Gadamer în „Wahrheit und Methodeˮ],dar și transportul de sens din textul vechi într-un „prezent eternˮ(Vasile Spiridon, 2020).După ce atinge temeliile livrești, și „se bifurcăˮ pe „cărărileˮ memoriei, interpretarea pare să asculte un impuls elastic centripet, care o înapoiază în punctul originar, de plecare. Aventura istoricului literar urmează, deci, o mișcare de eternă întoarcere – din prezent în trecut și invers ; străduința sa pare să declanșeze nu doar deschiderea către memorie, ci și rotirea rostului formelor și al conceptelor contemporane către originarul „sacralizatˮ, „greu de sensˮ(Mircea Eliade), capabile să provoace răsucirea spre adevărul artistic a spiritului celui ce citește. Traiectul său reface relația cu „părinții fondatoriˮ, cu „eroiiˮ și cu scrierile de altădată, ce „se „înfățișează în toată splendoarea lorˮ feminină ; munca lui restaurează încrederea în esteticul ce așteaptă adormit între pagini și speranța într-o literatură care „poate mai mult decât orice artăˮ(Lucian Raicu).
Această funcție a întoarcerii nu pare să aibă sfârșit–căci prezentul se schimbă continuu-și impune,deci, re-lectura perpetuă. Mai mult decât un exercițiu maiorescian de rigoare sau o „revizuireˮ lovinesciană, re-citirea este biletul câștigător în voiajul către „esența lecturiiˮ. Fără îndoială, ea se referă la o altă citire, în lumina unei vârste și a unor gusturi schimbate, și este receptată printr-un filtru afectat de trecerea vremii. Pentru cronicarul obișnuit să salveze, parcă într-o literară „arcă a lui Noeˮ, valoarea autentică din amnezia generală, reluarea lecturii semnifică și un act de luptă cu metabolismul firesc al scriiturii – „există, s-a observat demultˮ, nota domnia sa în „Introducereaˮ volumului, „un moment de apogeu în care o operă, ca și o femeie, se înfățișează în toată splendoarea ei. Așadar, operele îmbătrânesc și chiar mor, din motive care pot ține de ele înseșiˮ.
Cum acționează, însă, interpretarea criticului ? Poate s-ar cuveni, mai întâi, să ne precizăm termenii. În repetate ocazii, teoreticianul bucureștean a susținut statutul demiurgic al criticului literar(doar el „poate institui un sens, numai el poate da coerență unui șir amorf de opere literareˮ, apare scris în Metamorfozele poeziei-1968),dar i-a înlocuit imaginea scolastică de erudit „interesat de normeˮ și absorbit de filiații, prin cea a artistului, explorator al autenticului care „caută excepția, și nu regula.Capodopera și nu lucrul de serieˮ(Mircea Mihăieș,1996).Lucrul de căpetenie, hermeneutul trebuie să devină conștient asupra importanței actului pe care îl întreprinde. Calitățile sale profesionale par să se afle într-o strânsă corespondență cu cele personale și cu caracterul – așa cum adevărul estetic ar trebui să zidească adevărul moral (altfel ce ar mai însemna educația, dacă nu rafinează caractere ?). Comentatorul este invitat să părăsească tabăra hedoniștilor pentru care evaluarea este un act al desfătării intelectuale și să se așeze sub steagul datoriei kantiene ; sagacitatea și onestitatea față de operă îi impun severitatea judecății și limpezimea verdictului, care ar trebui „să creeze (sau să schimbe) Ordinea literarăˮ(T.S. Eliot, 1919), să genereze inserții canonice, și să emită efecte pedagogice : să „acționeze precum(…)un filtru ce reduce luminozitatea ecranului(..)textualˮ(Daniel Cristea-Enache,2005),să„îndrepte gustul lectorilorˮ și să „apere de cărți pernicioaseˮ(T.S. Eliot,1923).Criticului onest, luciditatea îi revelează, totodată, valoarea estetică a rezultatului obținut-căci opera lui este produs artistic-dar și subiectivitatea fatală a analizei („judecata critică e impresionistă prin chiar natura eiˮ).
Egală lecturii, sub aspectul subiectivismului, critica literară constituie, în viziunea manolesciană, un act „impurˮ, contaminat de proiecții, reflexe psihologice și de conjecturi culturale. Hermeneutul ar putea soluționa parțial această problemă prin cel de-al doilea pas al algoritmului metacritic, mai precis prin plasarea obiectului investigației sub focul încrucișat al opiniilor antecesorilor. Dacă mult-dorita obiectivitate a punctului de vedere nu poate fi atinsă(„obiectivitatea deplină e o utopieˮ),cel puțin s-ar putea încerca scăderea „personalismulˮ analitic ; în felul acesta, s-ar putea augmenta, proporțional, cantitatea adevărului estetic obținut :„istoria judecăților de gust garantează judecata de gust în istoria literarăˮ. Această lege a subiectivității generează cel puțin două efecte practice. Am putea vorbi, mai întâi, despre sapiențiala modestie pe care o dobândește criticul care conștientizează forța actului său, dar și caracterul nesfârșit al interpretării. Să ne amintim. În „Postfațaˮ volumului Despre poezie(1987),Nicolae Manolescu declara :„Mă aflu, în fața problemei poeziei, aproape la fel de inocent –deși ceva mai înarmat cu informații -ca pe vremuri, în copilărie, cînd, scriind versuri, am avut cea dintîi revelație a, cum să zic, ciudățeniei acestei îndeletniciriˮ. În mai proaspăta „Viață și cărțiˮ(2009), domnia sa admitea, cu aceeași nonșalanță, că „nu poate explica totulˮ. A doua consecință vizează direct „Istoria critică a literaturii româneˮ. Caracterul eminamente subiectiv al acestei compuneri(și, implicit, al mult-contestatei sale „liste de autoriˮ)ar putea anula foarte simplu tirul invectivelor care îi țintesc omisiunile. „Nu am vrut să fac o carte precum autostrăzile din Franțaˮ, deconspira cunoscutul critic la un eveniment, în 2013, „ci(..)precum drumurile din România, unde nu poți să adormi la volan orice ai faceˮ. O carte „vie și chiar contradictorie, în măsura în care nu exprimă un autor abstract, atemporal, ci pe mine, cel de acum și aici, cu lecturile, competența, temperamentul, gustul și capriciile mele (…).Nu ofer un manual destinat instruirii ci, cel mult, o încercare menită să placă celor instruiți.ˮ(„Introducereˮ la „Istoria criticăˮ).
Pusă în mișcare chiar din clipa lecturii, interpretarea criticului literar descrie un pas ascendent, spiralat, și deschide cupa centrifugă a progresului canonic prin rețeaua „timpului-havuzˮ. Care este, totuși, înțelesul cuvântului canon ? Distinctiv față de sensul lui etimologic sau clerical, termenul își pierde, la Nicolae Manolescu, apăsarea tradiției și câștigă viteză, devine operatoriu, imaginea lui statică translează într-un design dinamic, procesual :„canonul se face, nu se discută. Aceasta ar trebui să fie axiomaˮ ; o definire care surprinde obiectul în evoluție, și îl include legii „eficienței comprehensiveˮ, al cărui fir de mătase desparte „Istoria criticăˮ de cea călinesciană. Canonul înseamnă „pur și simplu selecțieˮ, explică autorul în Lista canonică a literaturii române(6 iulie 2020).Nu este vorba despre „selecția naturalăˮ a pieței, cuantificabilă în succesul de casă, ci despre o „selecție culturalăˮ, săvârșită de „cititorii calificațiˮ, în respectul grilei axiologice (idem).Acest concept manolescian îndeplinește două roluri. Atunci când realizează oficiul triajului estetic, el acționează ca un factor ordonator(ce produce, spre pildă, lista autorilor)și analitic pe relieful heteroclit al literaturii noastre.„Nu mi-am propus să străbat empiric literatura română de la un capăt la altul (…)ˮ,dezvăluie exegetul în „Introducereˮ,„ci să văd ceea ce modelul construit de mine(…)reține ca esențialˮ. Din perspectiva aceasta, volumul creează o istorie canonică, sau materializează dovada dezvoltării canonului în timp. Schița „inevitabilăˮ a evoluției sale cuprinde : etapa pașoptistă, „romantic-naționalăˮ(1840 -1883),cea junimistă, „clasic-victorianăˮ(1867-1916),momentul interbelic „anticipat de mișcarea simbolistă de la începutul secolului, prelungit până în 1947 și retrezit la viață de neomodernismul anilor 1960-1970ˮ. Mai rezervat asupra configurației canonic-stabile a optzecismului postmodern, autorul este de părere că ultima sa treaptă „se întrevede abia în jurul anilor 2000ˮ. O a doua conotație terminologică, corespondentă primeia, vizează aspectul moral. Începând cu anii ’60 ai dictaturii comuniste, canonul manolescian s-a transformat într-un bastion etico-axiologic, ridicat împotriva invaziei realist-socialiste ; convingerea fermă în forța Esteticului, care l-a vertebrat, timp de mai multe decenii, a fost aceea care ne-a făcut să avem astăzi o literatură, iar nu un morman de coperți goale de conținut. Din concept viu, canonul devenise lumină.
Aș dori să mai privim o dată traseul hermenuticii literare. Drumul acesteia în sus, figurat ca intricație modulară a sincroniei în diacronie, ascunde itinerariul rafinării ideii, în mersul căruia criticul decupează culturalul din ideologic, opera din cultural, și adevărul estetic din substanța livrescă ; efortul lui lasă în urmă, în contre-jour, pattern-ul operei literare ce poate fi perceput ca,„prototip al cărții reușiteˮ(Daniel Cristea-Enache),dar și profilul hermeneutului însetat de veracitate, și al creatorului care ar trebui „să viseze să fie un mare scriitor, nu unul tradus în viitorul sezon și uitat mai apoiˮ( Livius Ciocârlie).Avem nevoie de aceste tipare nu doar acum, în anii confuziei ; să sperăm, deci, că ele vor supraviețui și volburii posterității. Examinarea critică mai dovedește faptul că nu doar opera trezită din somnul istoric este frumoasă, ci și gândirea este frumoasă, așa cum se desprinde aceasta, pe mai multe brațe, din curgerea cronologiei. Odată atingând plafonul teoretic, centrifuga interpretării începe să provoace aperturi ontologice, să „confiște ideiˮ din atmosfera culturală și să le conexeze, și eliberează mireasma literarității – care se răspândește, de altfel, și pe deasupra filelor acestei cărți beethoveniene. Într-adevăr, ne putem întreba, la rândul nostru, „Ce mai înseamnă astăzi Frumosul artistic ?ˮ. „Cine ne mai sunt «dascălii de frumos»?ˮ.„În ce direcție înaintăm, cu toții ?ˮ.
Să revenim puțin asupra conceptului de „istorie criticăˮ și a modelului dublu helix care am găsit că îl caracterizează. Așa după cum am menționat, regresia istoricului literar actualizează amintirea ; opusă, în aparență, căci se îndreaptă spre viitor, acțiunea criticului colaborează cu lumea Ideii. În realitate, cele două traiectorii nu sunt antinomice, ele sunt complementare, se subînțeleg și se continuă, precum „două etape ale aceluiași procesˮ(George Călinescu),într-o singură mișcare evolutivă a canonului, care poate fi reprezentată conceptual prin noțiunea de „istorie criticăˮ ; unificarea lor se produce în punctul de intersecție al celor două volute, mai exact în interpretarea lectorului profesionist(ca subiect al cercetării),care pornește de la opera literară(ca obiect al ei). Temporal vorbind, conectarea detonează în clipa ce găzduiește miracolul lecturii, în conjuncția prezentă, în care se întâlnesc trecutul cu viitorul, în fracțiunea de sincronicitate în care devenim, dintr-o dată, „clasiciˮ, rămânând „moderniˮ ; mișcarea interpretativă își schimbă și ea calitatea – căci, deși continuă să fie aceeași și urmează linia consacrată (ce trece necesar prin marcajul unui set de valori), ea este diferită (pentru că aceste valori și-au schimbat înțelesul, între timp).Acțiunea exegetului conectează și prelungește, așa cum putem observa, abordarea istorică prin cea hermeneutică, într-o unică spirală, ascendentă. Actul interpretării desface, prin urmare, linia „eternei întoarceriˮ și o alungește în forma săgeții metafizice. Conceptul manolescian al „istoriei criticeˮ reușește un desen paradoxal, în care întoarcerea poate deschide drumul înainte.
În „Introducereaˮ lucrării sale, domnul Manolescu își declara apetența pentru litografia lui M.C. Escher din 1948 („Mâini care deseneazăˮ), ca imagine a unei „istorii care se scrisese totdeauna, de la nașterea genului, la o singură mânăˮ.Nu este o întâmplare. Dincolo de faptul că legitimează plastic diagrama modelului pe care tocmai l-am propus, ilustrația vernisează o lume simbolică. „Cele două mâiniˮ pe care le înfățișează le-am putea lectura ca fiind Schimbarea literară și Persistența, fețele adverse care se întâlnesc pe sub arcurile acustice ale Timpului. Schema stilizată a acestei lucrări o regăsim figurată pe însemnele heraldice ale unui alt(modest)explorator, Niels Bohr, cel care declara :„Orice propoziție aș spune, ea nu trebuie înțeleasă ca o afirmație, ci ca o întrebareˮ. Ideea complementarității(istorie-critică literară, sincronic-diacronic, citit-scris, viață și artă) constituie, de fapt, blazonul dezvoltării pe care Nicolae Manolescu și-a încrustat-o pe scutul său estetic și căruia i-a fost loial toată viața. Referindu-se, de pildă, la „mitul eternului reînceputˮ din cultura română, și la dificultatea lui Titu Maiorescu de a se rupe de trecut, domnia sa nota : „contradicția lui Maiorescu este, păstrând toate proporțiile, și contradicția mea : am scris prin opoziție și nu am început cu adevărat decât după ce am polemizatˮ(Contradicția lui Maiorescu,1973).
Aș dori, în final, să adaug câteva precizări. „Istoria critică a literaturii româneˮ nu îi este destinată predilect lui George Călinescu, așa cum s-a spus. Nu specialiștilor le vorbește, în special, domnul Manolescu, ci autorului colectiv al acestei Opere seculare, pe care a reușit să o decodeze, canonic, și pe care o contemplă, ca pe o panoramă muntoasă, la capătul unui traseu de creastă. Oricât de datat ar putea să pară, cunoscutul critic i se adresează lectorului generic, pe care îl invită să se privească în oglinda foii de hârtie, să își analizeze portretul estetic, așa cum domnia sa a făcut cu o națiune întreagă și să aibă încredere în literatura română.
În anii în care multora le tremurau picioarele sau li se înmuia coloana, domnul Manolescu a ținut strâns în mână, în spatele pavezei estetice, flamura moralității, și a crescut generații într-o nicasiană „literatură de performanțăˮ.„Istoriaˮ sa „criticăˮ este un manifest al normalității, o demonstrație a bucuriei lecturii și a lucidității, ca supremă formă de independență, cea a libertății gândirii, care își poate aduce prinosul și în vremurile celei mai negre opoziții. Nedorind să fie scorțos și didactic, lui Nicolae Manolescu i-a reușit, încă de la început, rolul de Profesor – de Frumos și de identitate. Profesor de speranță.
Această carte nu ar trebui să închidă o linie, din contră, să deschidă un capitol. Să mizăm pe viitor ? Este mănușa pe care autorul acestei cărți minunate o așază, modest, pe masa de scris.
