Lisabona – oraşul celei de-a doua şanse. Cronica unei revederi

În ceea ce priveşte călătoriile există două filosofii principale, fiecare cu avantajele ei: prima este cea de a vizita mereu locuri noi şi a-ţi îmbogăţi albumul de amintiri de bătrâneţe; cea de-a doua este de a revizita locurile care ţi-au plăcut. Prima filosofie consideră excursiile ca pe un album de prime impresii sacralizate, cealaltă un exerciţiu caligrafic pe care îl repeţi până ajungi la experienţa optimă. În ultimii ani am devenit adeptul celei de-a doua, preferând profunzimea în locul variaţiei şi apărându-mă de adepţii primei filosofii spunând că revederea aceluiaşi loc prezintă propria unitate în diversitate, întrucât niciun peisaj nu rămâne la fel ca în amintirea ta iniţială. La fel am procedat şi cu Lisabona, metropola care m-a sedus fără drept de apel de când am văzut-o întâia dată în august 2019. Ceea ce nu s-a putut în 2020 din cauza Covidului, s-a repurtat pe umerii lui 2021, chiar dacă efectele pandemiei sunt departe de a se fi epuizat. Trebuie adăugat că pe lângă temerea provocată de boală ( Peninsula Iberică intrând în zona roşie la început de august 2021), îmi susura ca o voce frica de dezamăgire – oare secunda revedere nu va face un contrast neplăcut cu prima impresie?! În cele din urmă a învins dorul de ducă. Voiam să risc şi să-mi completez tabloul sau, cel putin, să îl duc mai aproape de completitudine. Drept urmare, îmi voi organiza travelogul în două părţi: una fiind drumul, iar cealaltă, destinaţia propriu-zisă.

– în contextul pandemiei, călătoriile, şi aşa complicate, se complică şi mai mult, labirintul birocratic devenind un laborator al absurdului în care fiecare e pentru el. Check-inuri aşteptate cu sufletul la gură, locatoare completate pe genunchi, teste PCR cerute la intrarea într-o ţară sau alta compun cotidianul unei crize sanitare care ne streseaza şi mutilează viaţa de doi ani, deja. Ceea ce face din pregătirea unei călătorii un demers similar unei operaţiuni militare sau jafulului unei bănci. Fiecare detaliu e important, neexistând room for mistakes. Îmi este teamă ca regulile şi echipamentele de control nu vor înceta odată cu prezenta situaţie, ci se vor menţine şi pe viitor, mai ales dacă secolul XXI se va depăna dinspre o epidemie spre următoarea; eventual şi peisajul de la metrou va semăna cu check-inurile aeroportuare. Omenirea viitorului proxim va trebui să găsească un compromis între siguranţa anti-virală şi libertăţile individuale! Dar aceasta este o altă discuţie care merită un eseu de sine stătător. Până la urmă, cât priveste regulile din Lisabona, ele s-au dovedit destul de relaxate. Partenera mea şi cu mine ne aşteptam să prezentăm locatorul şi certificatul de vaccinare la fiecare restaurant şi muzeu, dar nu a fost cazul. Poate pentru că ţara, deşi aflată în zona rosie, trăieşte din turism şi nu a dorit să-i îndepărteze pe puţinii aventurieri ai acestor zile.

– Prima cronica de călătorie conţinea eticheta ” prin vânt şi soare”, iar cuvintele erau inspirate din vizita la castelul Sf.Gheorghe/ São Jorge care se găseşte pe o colină din sud-estul oraşului. Contemplând apusul şi razele purpurii ale acestuia împletite cu ritmul vântului de seară, identificam unitatea arhitectonică a oraşului. Densitatea clădirilor albicioase acoperite de ţiglă umple orizontul privitorului. Mai mult decât atât, apropierea caselor de zidurile medievalei cetăţi arată cum viaţa curentă împresoară monumentele, alcătuindu-se, astfel, unitatea organică dintre trecut şi prezent, dintre timpul sacru şi cel profan. Lipsită aproape în întregime de zebre, cu borduri joase, Lisabona nu pare o metropolă a separaţiilor. Drumul spre şi dinspre São Jorge este străbătut de tramvaie care zgârie mijlocul străzilor înguste. De-o parte şi de cealaltă a acestora ai parte, din plin, de terase care găzduiesc ades concerte de fado şi chioşcuri de suveniruri unde vânzătorii sunt din Bangladesh. Poţi reflecta la ceea ce doreşte să arate lumii o ţară, la proiecţia reputaţiei sale inclusiv din suveniruri. Aşa cum România turistică se coagulează în modele de ii şi chipuri ale lui Dracula, acolo tricromatica roşu- verde-galben denotă vocaţia maritimă lusitană şi pasiunea pentru fotbal. O simbolistică centrată pe obiecte şi activităţi portuare (vase, parâme, cârme, peşti) mai mult decât pe personalităţi. Altminteri, desenele şi graffitiurile din metrouri sau titlurile din librării ne vorbesc despre o capitală a spiritului, o patrie a poeţilor şi artiştilor contemporani. Autohtoni precum Fernando Pessoa aşteaptă pe rafturi alături de traduceri din Foucault, Houellebecq şi Yuval Harrari. Partenera mea şi-a cumpărat un volum de Pessoa, în timp ce eu am rămas nemângaiat văzând cum monografiile despre istoria Portugaliei şi despre domnia lui Salazar rămân scrise numai în limba locului pe care nu o stăpânesc. Enumer toate acestea pentru a ajunge la concluzia pe care mi-a structurat secunda impresie: frumuseţea Lisabonei este aceea că reuşeşte să rămână o unitate care tolerează o mare diversitate estetico-spirituală. Mai precis, îi găsesc farmecul în capacitatea sa de a recicla şi de a da un nou sens lucrurilor – utilitatea pierdută de oameni şi obiecte este transformată în numele frumosului. Încep să meditez la un altfel de traseu pentru modernitate, unul care calitatea vieţii ar fi primat în faţa cantităţii (cantitate exprimată prin creşterea demografică, aglomerare urbană, consum tot mai mare, industrializare ca scop în sine, domnia lui bigger is better).
Trei sunt obiectivele vizitate care denotă soluţia lusitană a reciclării despre care vorbeam: a) Muzeul Artei Orientale; b) muzeele Electricităţii şi MAAT; c) Oceanariumul.

A) Trebuie precizat ca nucleul turistic lisabonard este situat în zona de sud, cartierul Belem, unde se poate ajunge uşor cu metroul, autobuzul sau trenul. Călătorul este sfătuit să fie atent la configuraţia metroului şi la punctele în care trebuie să schimbe magistralele ( metroul lisabonez are 4 linii deosebite cromatic şi simbolic- rosu, galben, verde si albastru).
Muzeul Artei Orientale (Oriente) nu trebuie confundat cu staţia de metrou omonimă! El este păstorit de Fundaçao do Oriente (Fundaţia Orientului) şi găzduieşte artefacte ale culturilor chineză, japoneză, coreeană, est-timoreză şi chiar africană.
La intrarea în muzeu, recomand inclusiv vizitarea magazinului de suveniruri, plin de produse de papetărie, măşti epidemiologice stilizate, vase cu profil oriental şi cărţi în engleză şi portugheză. De aici mi-am achiziţionat lucrarea „Museums of Science and Technology”, coordonată de Maria Alzira Almoster Ferreira şi José Francisco Rodrigues, Fundaçao Oriente, 1998.
În interior, accentul se pune pe duetul chino-japonez, reprezentat prin costume, tablouri, porţelanuri, evantaie din secolele XVI-XIX. Fiecare obiect în sine ar merita propria-i poveste, dar mă mulţumesc să semnalez sticluţele pentru tutun, original stilizate. În momentul răspândirii, a globalizării sale, tutunul era considerat un produs farmaceutic! Iată cum se schimbă filosofia medicală de la o epocă la următoarea. Tot demn de semnalat este şi teatrul chinez, cu multicolorele şi dramatic-încărcatele sale măşti. Acestea reprezintă tipuri de personaje care se regăsesc în piesele teatrale. O subsecţiune de aici ne vorbeşte despre dramaturgia din timpul lui Mao împreună cu efortul regimului comunist instalat în 1949 de a adapta întregul univers cultural imperativelor ideologice marxiste.

Concentrat pe produse materiale, muzeul evită, însă, chestiunea sclaviei şi a altor fenomene (să zicem, modul în care societatea portugheză s-a schimbat sub impactul colonialismului sau dialogul dintre religii- catolicism, budism, şintoism samd).
Un alt punct de reflecţie mi-a fost inspirat de prezenţa marginală a artefactelor africane ( incluse, mi se dă de înţeles, tot în Orient), ceea ce m-a făcut să mă întreb ce anume este Orientul, unde îl situăm geografic? Este regiunea de est a Asiei sau, într-un sens mai amplu, tot ceea ce nu este Occident?!
Muzeul nu rămâne doar un povestitor al trecutului, ci cuprinde şi colecţii temporare ale artiştilor prezentului. Sub titlul „Bright as Silver White as Snow” se descoperă ochiului privitor creaţiile a trei sculptoriţe: Beatriz Horta Correia, Graça Pereira Coutinho şi Susana Piteira. Operele lor, în ceramică şi porţelan, au fost realizate în urma unei rezidenţe în oraşul chinezesc Jingdezhen. Apropierea de cultura chineză, vizibilă nu numai aici, dar şi în alte părţi ale metropolei nu se explică doar prin trecutul imperial, ci şi printr-un probabil viitor colonial, doar că din sensul opus. Altfel spus, sinofonia lusitanilor subtitrează procese geopolitice şi geoeconomice date de ascensiunea Beijingului. Folosindu-se de forţa economică şi culturală incredibile, Republica Populară Chineză recurge la ofensiva şarmului care îi cucereşte pe toţi cei care se lasă cuceriţi. Această tautologie trebuie înţeleasă contextual. Astfel, ţările mici au nevoie de investiţii; regimurile autoritare precum cel din Serbia vor aparatură de supraveghere, iar cultura chineză seduce pe toţi. Mai nou, pandemia Covid-19 a demonstrat cât de greu este să rezişti ‘diplomaţiei măştii’. Iată, deci, o reţetă de succes geopolitic- China are ceva pentru fiecare! În ceea ce priveste Portugalia, ea a primit ajutorul financiar chinez încă din 2010, când ţara a fost intens afectată de criza economică. Ulterior, marile companii chinezeşti au cumpărat firme portugheze, mai ales în domeniul electricităţii. Nu numai actorii economici, dar şi oamenii de afaceri împreună cu familiile lor se mută în cartierele bogate ale Lisabonei, precum Belem, ca parte a programului Golden Visa. Actualmente, mica naţiune peninsulară a ales să penduleze între SUA, UE şi China, încercând să obţină avantaje din toate cele trei relaţii. Tranziţia de hegemonie la nivel internaţional se joacă şi aici, determinând criticile ambasadorului american Peter Grass care a avertizat împotriva prea marii apropieri faţă de Beijing, cât şi reacţia suveranistă a preşedintelui portughez Marcelo Rebelo de Sousa alături de ministrul său de externe, Augusto Santos Silva care au acuzat amestecul american în treburile interne ale ţării.

B) În zona Belem, pe malul râului Tajo se găsesc două clădiri, diferite ca stil dar care se vizitează la pachet: Muzeul Electricităţii şi MAAT – Muzeul Artei, Arhitecturii şi Tehnologiei. Dacă le-ai vedea pentru prima dată, decontextualizat, te-ai întreba ce caută în acelaşi loc. Daca însă le raportezi la caracterul oraşului, le vei găsi (sau, cel puţin, eu le găsesc) ca pe două organe cu funcţii stilistice complementare spiritului locului (etwas einheimisches- îmi sugerează formula partenera mea cunoscătoare de germană).

Prima clădire, cu aspect industrial şi din cărămidă foarte bine întreţinută, a adăpostit o centrală electrică adevărată între anii 1910-1958. Dezafectată, a devenit muzeu după 1990. În interiorul său se găseşte un rezumat al revoluţiei industriale compus din diferite furnale de cărbune, ampermetre, voltmetre, toate atent îngrijite şi proaspăt vopsite. Cele mai multe de producţie englezească, denotă relaţia specială cu Marea Britanie, dar, inerent, şi statutul de ţară semiperiferică şi piaţă de desfacere, acestea în termenii teoriei lui Wallerstein.
La finalul turului, mai multe ansambluri didactice cu bobine şi becuri. Un rastel cu becuri imense, unele carbonizate, finisează frumos întregul parcurs. Lux coronat opus.

Pentru ochiul meu poetic, liţele lor negre îmi creează impresia unor harpe care nu generează sunete, ci lumină.
Estetic, Muzeul Electricităţii înseamnă mai mult decât un memento al epocii industriale sau un inventar al uzurii morale, ci încântă prin întreg designul său, prin dispunerea spaţială a tuturor componentelor sale.
Încă ceva! La intrarea în muzeu, vizitatorul este întâmpinat de o , denumită SANATORIUM în care voluntarii te invită să iei parte la diferite proceduri terapeutice. Ideea îi aparţine artistului mexican Pedro Reyes. Eu am ales mudrele, în timp ce partenera mea cazinoul filosofic. În cazul meu, o tânără originară din Panama m-a iniţiat în tainele unor mişcări de mâini şi degete utilizate în meditaţie, fiecărei mudre fiindu-i atribuite dezvoltarea unei trăsături psihice.
Învecinat Muzeului Electricităţii se află MAAT. Găzduit de o clădire net diferită de a primului, acesta prezintă un acoperiş similar unui val care se ridică, ameninţând să se reverse în liniştitul râu Tajo. Conceptul este creaţia arhitectei britanice Amanda Levete şi s-a deschis pe 30 iunie 2016. Acoperişul futurist este, de altfel, folosit ca spaţiu de promenadă şi skateboarding, aşa că MAAT nu poate fi considerat un muzeu în înţelesul clasic al cuvântului, ci un atelier cu valenţe sociopolitice. Interiorul te provoacă cu:
– poze şi sloganuri despre Brexit;
– un zid metalic străbătut de un balansoar care parodiază zidul dintre graniţele SUA şi ale Mexicului creat de Trump;
– o cămăruţă cu scară în interiorul căruia se află un televizor. Acolo se derulează imagini acompaniate de melodii hip-hop care descriu situaţia precară a imigranţilor de origine africană din Seixal, un oraş aflat la sud de Tajo, şi, deci, de capitală. Aici, în cunoscutul cartier Jamaica, localnicii au ieşit în stradă în 2019 pentru a protesta împotriva condiţiilor de trai şi a brutalităţii poliţiei;
– diferite constructe dotate cu sisteme de proiectare. Un film este despre cucerirea lumii de către portughezi spusă prin vocea celor cuceriţi; un altul – de ficţiune- descrie un viitor potenţial  omenirea postapocaliptică ce se va fi retras în habitacluri de sticlă pentru a se feri de soarele ucigător şi deşertificarea planetei;
– expoziţii dedicate oceanului, atât în cheie descriptivă, cât şi normativă. Un panou cu butoane îl ajută pe doritor să completeze un ecran unde i se calculează amprenta de carbon şi contribuţia sa individuală la schimbările climaterice. Scopul acestei secţiuni are în vedere conştientizarea şi sporirea conştiinţei ecologice.

——-

Designul şi scopul acestui loc este în opoziţie faţă de celelalte două muzee menţionate anterior. Dacă primele două caută să uimească prin frumos şi să nu supere, MAAT îşi asumă tocmai misiunea de a supăra, de a se poziţiona faţă de realitate în cheie moralistă. Astfel ţi se demonstrează, ţie, turistului, iluzia pe care o trăieşti când vizitezi o lume nouă. Cât de uşor e să-ţi închipui că păşeşti într-un univers fericit, fără probleme, epurat de imperfecţiunile celui din care ai venit. Altfel spus, iarba de peste gard pare mereu mai verde! Iată ca nu e aşa, iar Lisabona, ca orice creaţie a omului, ascunde propriile conflicte şi nemulţumiri, nu numai armonie.

C. Dinspre expoziţia dedicată oceanului şi modificărilor climei, facem trecerea spre Oceanariumul propriu-zis. Pe acesta l-am descris şi în prima cronică, unde relatam că este considerat al doilea din lume şi primul din Europa. Adăpostind ecosisteme regionale din toate zonele globului, planul său este organizat pentru a reda oceanul planetar, o singură masă de apă, detaliu ce nu îl observasem prima dată. Aspectul m-a dus cu gândul la vechii greci şi credinţa lor că Pământul este plat, iar uscatul este înconjurat de Oceanul exterior, ţintă la care îşi propusese să ajungă Alexandru Macedon.

———–
Ce aş mai adăuga acum este faptul că, asemenea restului muzeelor, complexul nu rămâne un demers static, ci unul dedicat avansului ştiinţei şi conservării ecosistemului. Oceanariumul este, astfel, implicat în numeroase proiecte de cartografiere a Atlanticului şi a multiplelor specii ale acestuia, atât de unul singur, cât şi împreună cu diferite universităţi, precum cele din Lisabona şi Algarve. Munca depusă de angajaţii săi se vede, de altfel, şi în costul unui bilet – 19 euro per adult.

Remarci de final
Când termini o lucrare ştiinţifică, frecvent se trec limitele acesteia şi direcţiile pentru o viitoare cercetare. Similar cred că ar trebui să procedez si eu. Deşi am văzut-o a două oară, simt că nu am cunoscut tot ce s-ar putea cunoaşte despre spiritul metropolei lusitane. Iată deci o invitaţie pentru proxime vizite, care să aprofundeze itinerariul şi cu alte zone de interes: Porto, Algarve, Sintra etc.. De ce nu le-am cercetat acum? Poate pentru că atunci când te revezi cu un bun prieten, laşi calendarul la o parte, întorci cadranul ceasului în jos şi te laşi absorbit de interlocutor. De asemenea, tot în spiritul aceleiaşi prietenii, sunt constient că trebuie să cunosc şi neajunsurile acestui oraş. Numai făcând media între bune şi rele ai posibilitatea să creezi o prietenie autentică, de substanţă şi nu una cu un simplu spectru. Cum dădeam de înţeles şi mai devreme, turismul presupune o geografie igienică  vizitezi doar acele locuri frumoase şi sigure, iar gazdele prezintă doar ce au mai bun pentru a nu te dezamăgi. Aşa cum şi noi, ca români, îi ducem pe străini în zonele care ne fac cinste: Casa Poporului, Grădina Botanică, Peleş, Cimitirul Săpânţa, ocolind imperfecţiunile propriei noastre societăţi.
Pentru Lisabona, cioburile şi petecele sunt o oportunitate tocmai pentru ca spiritul ei le poate recicla într-o civilizaţie a celei de-a doua şanse. Una în care imigranţi africani şi nativi europeni, artişti şi savanţi, clădiri tradiţionale şi fabricate futuriste să împlinească la comun potenţialul acestei cetăţi.
La capătul unei săptămâni mă întorc acasă mai fericit. Pierdut pe străzile capitalei lusitane, m-am regăsit privind un detaliu sau altul – un copac, o pubelă, frontul unei clădiri, rădăcina încălcită a unui copac la mărginea căruia savurai un vin de Porto. Dacă fericirea nu este ceva general, ci particularizat, atunci pentru a-mi descrie starea am inventat un neologism: lisabonheur. Ce-ar mai fi de spus!..
Chiar şi o poveste fără sfârşit trebuie să încapă într-un text limitat, iar limita a fost dată tocmai de biletul de avion care te constrânge să te îndrepţi spre aeroport. Pe măsură ce Boeingul îşi lua zborul aproape de miezul noptii, lumina stelelor se confunda cu cea a farurilor oraşului pe care îl lăsam în urmă. La revedere, Lisabona. Pe data viitoare.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *