Meditație…

Cu puțină cunoștință întru ale istoriei putem constata că și trecuta reuniune a celui mare cu circumstanțialii mai mărunți, alintați cu cognomenul  de aliați, se înscrie în firescul unor situații de când lumea civilizată: cuvântări, conferințe de presă, excitări jucăușe ale celor mici care măcar cu această ocazie pot face abstracție de celălalt mare, adică inamicul omenirii, un fel de conducător al parților, comentându-l totuși ca pe „o ruină economică, fostă putere militară”. Te poți întreba însă, neutru, atunci de ce mai e luat în seamă? În fapt, ca să înțelegem cât de cât măcar, cum se cugetă sus, nu chiar foarte sus unde cugetarea e divină, să vedem cum era cu fostul „mare”. Noul conducător venit la cei mici, spre deosebire de predecesorul său emană „identitate de simțire, egalitate în faptul că noi ne proclamăm fericiți pe noi și pe el”; auzindu-ne  „ochii lui se umplu de lacrimi și el se îmbujorează la față. Căci el recunoaște și simte că ne adresăm omului” (într-adevăr un zâmbet îmbujorat pare să-i domine veteranul chip). Dacă „n-a existat nimeni încă ale cărui virtuți să nu fie umbrite de vecinătatea vreunui defect”, el, noul, provoacă admirație totală: „câtă armonie… veselia lui nu-i știrbește severitatea, bunătatea nu-i știrbește cu nimic măreția”, mai ales că pare a fi, deocamdată, cel mai puternic… Probleme  au fost pe Capitoliu (le-am trecut în revistă la momentul respectiv) dar până la urmă „în timp ce urcai pe Capitoliu, ai fost întâmpinat de aclamațiile oamenilor… mulțimea oamenilor  te-a aclamat ca pe un zeu”. Evident că totul o ia în sus, așa că „republica slăbită s-a refugiat în brațele tale, iar imperiul care se dărâma a trecut în mâinile tale”. Portretul fiind clar, luminos, să trecem la fapte: „primim ostateci, nu-i cumpărăm și nu ducem tratative cu pierderi imense și cu despăgubiri imense doar ca să părem învingători. Suntem rugați, implorați, suntem de acord sau refuzăm, după cum ne impune prestigiul imperiului; cei care au obținut ce au cerut ne aduc mulțumiri; cei care au fost refuzați nu au curajul să se plângă” și ceva cunoscut parcă nouă:  „și cum ar îndrăzni să o facă aceia care știu că am împresurat cele mai  sălbatice popoare tocmai pe un timp foarte prielnic lor și cumplit de vrăjmaș pentru noi, când gerul unește malurile Dunării, pe apele ei încremenite de îngheț, când acele neamuri  sălbatice  sunt apărate nu atât de armele lor, cât de clima lor, de frigul de acolo”.   În aceste condiții gloria pare să o ia înaintea realității prin aceea că puterea „într-o admirație comună (bănuim a cui, n.n.) alătură Rinul de Eufrat, când nu atât piciorul, cât gloria cutreierase deja tot pământul”. Se pare că laudele dar și ignorarea propagandistică cu ajutorul mediei a partenerului (cam obligatoriu) de dialog, face astfel încât noul lider planetar, „fără să aibă un concurent, se ia la întrecere cu sine însuți și, așa cum este singur la conducere, tot așa e și singurul care merită să conducă”. Scopul alianței este în fapt „pacificare și supunerea atât de evidentă a dușmanilor încât nu va mai exista nimeni  care să trebuiască învins. E ceva mai frumos decât toate triumfurile”.  Câte victime vor fi, e o altă problemă…  colaterală desigur. Militarii fiind mulțumiți, „ne mai fiind preocupați dacă sunt sau nu simpațizați, grăbesc lucrările, iau parte la exerciții militare, pregătesc armele, fortificațiile”. O idee bună dar pe care și-o permite doar cine are, e recompensarea cetățenilor, fie și pentru un remediu pandemic „cu câtă bunăvoință s-au făcut distribuirile, câtă strădanie  pentru ca nimeni să nu fie privat de dărnicie”. Se ajunge firesc la uu superlativ: „cât de mult se bucură acum toate provinciile că au ajuns în stăpânirea și ocrotirea noastră… Nici din cer nu s-a revărsat vreodată atâta dărnicie, încât să încălzească și să facă să rodească în același timp pământurile de pretutindeni.” Pe aceeași linie superlativă „au fost satisfăcute toate cerințele cetățenilor și ale aliaților”. 

Cine nu crede ceea ce vede, să intre  în amănunte răsfoind Panegiricul lui Traian scris de distinsul său amic  mult drag nouă, Plinius cel Tânăr. Doar ca să se vadă că ei au creat și ceea ce e azi, chiar peste ocean. Nu pot să nu adaug că Tatăl nostru pământean putea fi văzut de aproape, nu în loja imperială ci printre spectatori „așezat în mijlocul poporului pentru care s-au mai adăugat cinci mii de locuri”.  Nu cred că avem ce comenta; pentru atunci. Pentru acum, nu are rost.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *