“Noaptea de Mai”

“Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge
Când poartă cântece-ntre aripi dă naştere la răzvrătiri,
Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge
Şi muzele că vor rămâne amăgitoare năluciri?”…

Eh, sigur că “dau fuga” la poezie, șansa majoră de a întrerupe  alunecarea asta nu numai nostalgică, dar și subliminal amară, realul imediat păstrând încă nota restrictivă, cenzurată, străină: Macedonski și “Noaptea (lui) de Mai”… Reminiscență romantică transpusă în sferele înalte ale Parnasului,“Turnul de fildeș” al gândirii purificate de trăiri profane și care permite acel dialog intim necenzurat de nicio chemare din afară.

Alexandru Macedonski, poetul acesta pus cumva “la păstrare” de dansul (absurd!) al istoriei, romantic, parnasian, simbolist, afurisit epigramist, veninos, dusmănos, sensibil, delicat, urcăși coboară treptele creației atingând când sublimul când abjecția, dar care se consumă fărăputință de scăpare pe altarul Poeziei.

Un obsedat al nopții Macedonski, preia ideea “La Nuit de…” de la Alfred de Musset–și își propune un itinerar a cărui simplitate – lunile anului și nopțile lor – îi permite confruntarea cu timpul; alunecos și nesigur, mereu prea scurt, greșit acceptat și niciodată înțeles:

Se poate crede ca vreodată ce e foc sacru se va stinge/ / Când frunza ca și mai ‘nainte șoptește frunzei ce atinge?/ Când stea cu stea vorbește-n culmea diamantatului abis,/ Izvorul când se argintuiește de alba lună care-l ninge,/ Când zboară freamete de aripi în fundul cerului deschis?…’

Prerogativ al primăverii – anotimpul acesta al cărui “peak” sunt nopțile de mai – ca cerul să capete adâncimea Marianelor, luna să etaleze eleganța monarhică, stelele să pară a se înmulți ca ouăle de paști in pomii nu știu cărui land german și poate chiar ca nopțile de care Macedonski ca și Eminescu – “contemporanul acela” pe care l-a invidiat feroce – are nevoie să-și permită iluzia singurătății, a retragerii, a distanțării…

În fond “poveștile” primăverii au mai totdeauna farmecul unic al intrării în fantezie pe ușa larg deschisă a realului imediat sau recompus din amintiri;  totul devine dintr-odată euphoric, “fuge” din zona ordinarului  spre cea a (im)posibilului cumva fără limite și poate ne regăsim până și curajul de a crede că suntem tineri, că suntem frumoși, că încă avem puteri chiar și când nu mai…

Ciudată structură spirituală avem noi românii, indiferent cât de  plimbăreți suntem,  trăim  în umbră, ca să zic așa, ne e bine în această zonă ambiguă, tangențială cumva, recepționând numai ce ne convine  și când “mediul înconjurător” dă buzna peste noi, că altfel nu se poate, ne retragem, ba chiar întoarcem spatele, nu drastic, nu punem bariera refuzului, dar ne cuibărim în ceea ce știm cel mai bine: căldura gândului întors

“Noaptea cireșul ăl mare albea toată bătătura”- zicea bunica – înflorea târzâu și la sfârșitul lunii s-ar fi copt cireșele, pe deal toate erau mai târzâi decât în vale” – și mi se părea că văd în ochii ei aroganța nostalgică a familiei coborâtă de “pe deal” în blocajul civilizației de beton… Și simplitatea emoțională a “cireșului din deal” se amplifica în acea mirifică “trimitere înapoi” fără de care nici nu cred că am ști să fim.

Noaptea pierduse parcă  marca timpului compus cu răbdarea și calmul unei așteptări firești – și bunica știa că dacă cireșul “ăl mare” înflorea târziu nopțile de mai păstrau ceva din puritatea unei lumi în care simplitatea și chiar sărăcia căpătau aureola înțelegerii, a bucuriei de a ști cu sau fără carte.

Cireșul “ăl mare” nu mai este decât o amintire vagă, bunica o apariție spectrală în preajma sărbătorilor iar noaptea de mai o simplă chemare a anotimpului așteptat să împrăștie oarecare speranța, iluzie chiar:

“Hold it” cum ar zice englezul, nu tocmai, zice Poetu: ‘E mai şi încă mă simt tânăr sub înălţimea înstelată…/Halucinat când este-auzul, vederea este fermecată; / Aud ce spune firul ierbii, şi văd un cer de aripi plin, / M-aşez privind în clarul lunii sub transparenţa atmosferei / Şi-n aeru-mbătat de roze sfidez atingerea durerei…”

Și amintindu-mi ce zice Eugen O’Neill undeva: “I want to howl: Imagination, Beauty, Daring, or bustaș vrea  ca ceea ce a scris Macedonski să devină un strigăt (howl) din care să desprindem – dincolo de limitele înțelegerii, bogăția imaginativă (imagination) a versului… “Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge, / Când frunză ca şi mai nainte şopteşte frunzei ce atinge? / Când stea cu stea vorbeşte-n culmea diamantatului abis…” – eleganta frumusețe (beauty) a cuvantului“…”Se face mai albastru-adâncul, şi codrul mai adânc se face,/  Mai dulce sunetul de fluier, mai leneşă a nopţii pace, / Mai răcoroasă adierea, mai viu al stâncilor ecou;…” Curajul (daring) confruntării unui destin ambigu… “Posomorârea fără margini a nopţilor de altădată,/  Când sufletul pentru sarcasme sau deznădejde stă deschis,/ Cu focul stins, cu sobă rece, rămase-n urmă ca un vis…” și mai ales Euforia (burst), explozivă a trăirii, cea care ni-l impune pe poetul Nopților și nu ne permite să-l uităm…  Veniţi: privighetoarea cântă, şi liliacul e-nflorit; /Cântaţi: nimic din ce e nobil, suav şi dulce n-a murit/.
Simţirea, că şi bunătatea, deopotrivă pot să piara / Din inima îmbătrânită, din omul reajuns o fiară, / Dar dintre flori şi dintre stele nimica nu va fi clintit, /Veniţi: privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit.”

Suficiența exprimării (mele) mă face să mă opresc aici, dar cum imaginea cireșului “din deal”mă însoțește fără întrebări și exlicații inutile vreau să cred că dincolo de splendoarea versului ori înțelepciunea timpului există încă magia nopților de mai.

*Eugen O’Neill: Scriitor americam laureat al premiului Nobel (1936) al cărui teatru; (doar câteva:“Long day’s Journey into Night” ,“A Moon for the Misbegotten” ori “Mourning Becomes Electra”…) face înconjurul lumii de aproape 100 de ani.

                                                                  Articol pubicat la Vatra Veche

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *