(fragment) Ioana Pârvulescu Alfabetul doamnelor. De la doamna B. la doamna T.

„Această carte e liberă. De aceea o dedic tuturor celor care se mai bucură să exploreze în voie spațiul dintre coperte, doamnelor și domnilor deopotrivă, studentelor și studenților de la Litere, cititoarelor și cititorilor care dau sens (și sensuri noi) efortului unui scriitor. Știu că asemenea oameni vor exista și în vremurile cele mai puțin propice cititului.

Cartea oferă o tipologie a personajelor feminine din literatura română, de la doamna B. a lui Negruzzi la doamna T. a lui Camil Petrescu. Combină critica și istoria literară cu istoria mentalităților, sociologia cu istoria culturală, experiența de viață cu cea de bibliotecă: în fond cam tot ce folosim când citim și judecăm literatura, fără mânie și părtinire.

 

Alfabetul doamnelor nu se dorește, desigur, a fi exhaustiv (oricum, nu trece de Interbelic). Fiecare dintre noi are cu siguranță unul propriu, bazat pe afinități. Acesta este al meu. Nu-l impun, îl propun.“ — IOANA PÂRVULESCU

 

fragment

Cuvinte în Grădina

Desfătărilor

Erasmus socoteşte că vocabularul alcovului este inspirat de o muză atotputernică,

ale cărei delicii ar fi demne de cu totul altceva decât de nerecunoştinţa şi oprobriul

oamenilor. Este vorba de Prostie: „Că acest lucru e adevărat nu va cuteza să tăgăduiască nici un om care se gândeşte la ce nerozii vorbeşte un om cu o femeie, ce prostii face când vrea să guste plăcerile dragostei. Acum ştiţi obârşia celei dintâi şi celei mai mari desfătări a vieţii“ (Moriae encomium, traducere de Ştefan Bezdechi). Literatura nopţii de dragoste creează o dublă

perspectivă asupra vorbelor rostite de îndrăgostiți. Una, pe urmele lui Erasmus, dar mult mai puţin tranşantă, este a discursului amoros lejer, când îndrăgostiţii vorbesc „dulci nimicuri“, mai mult ca să‑şi asculte timbrul vocii decât ca să se înţeleagă, când se joacă cu vorbele, cu numele de alint pe care şi le dau unul altuia. Este viziunea barocă ori cea romantică. Cea de‑a doua, contrară, este a cuvântului sobru, bogat în semnificaţii, în care cei doi îşi pun sensurile cele mai adânci ale vieţii, a cuvantului‑contract, din clasicism.

În Iosif şi fraţii săi, Thomas Mann comentează, în volutele lui tandru ironice, posibilitatea dialogului adevărat între doi îndrăgostiţi: „Într‑adevăr, cât de indiferent este despre ce vorbesc cuvintele iubitului, de vreme ce el le dă glas, buzele sale le formează, frumoasa lui privire le însoţeşte, interpretându‑le, şi toată prezenţa lui le încălzeşte şi le dă viaţă şi celor mai uscate şi reci […]. Astfel, orice convorbire se preface în dialog de dragoste şi, de altminteri, asemenea dialog nici n‑ar putea exista în stare pură, căci, în asemenea caz, n‑ar fi alcătuit decât din silabele eu şi tu, dar atunci s‑ar prăbuşi intr‑o excesivă monotonie, pentru care pricină mai trebuie să fie neapărat vorba şi despre alte lucruri“ (traducere de Petru Manoliu).

 

Unde vei găsi cuvântul /

Ce exprimă adevărul?

În Evul Mediu cuvântul dragostei trupeşti e fach (faptă). S‑a glosat mult pe tema amorului de acest tip la trubaduri, căci mulţi comentatori au întreţinut mitul castităţii dragostei cântate la curţile castelanelor. Există şi o explicaţie: platonica relaţie intermediată, mai târziu declarată în nume propriu, de trubadur se opunea concretei, dacă nu de‑a dreptul brutalei, relaţii cu soţul. Or, nu numai că în destule versuri poetul încearcă să‑şi convingă doamna să ajungă la fach, dar s‑a născut chiar o specie a dimineţii imediat următoare nopţii de dragoste, alba. E destul de greu de stabilit cum şi de ce de la personajul femeii căsătorite, plasat confortabil în literatura medievală, s‑a ajuns la poziţia atât de neatrăgătoare şi de ştearsă a nevestei, de mai târziu. Soţul din literatură nu are o situaţie mai bună decât convenţionala nevastă (care se animă numai când e pe cale să devină adulterină). Însă, în cazul bărbatului căsătorit şi mult detestat, vina o poartă trubadurii, truverii şi minnesängerii. De la ei pornesc istoriile în care bărbatul care are drepturi „legale“ asupra unei femei nu e pe măsura ei, n‑o înţelege, n‑o iubeşte îndeajuns şi un altul, care nu are nici un drept, încearcă să o salveze mai mult sau mai puţin poetic. Imaginea a fost întărită în comediile secolului XVII și în spectacolele de operă ale secolului XIX.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *