„Eu sunt mic, tu fă-mă mare”

este o rugăminte în rugăciune care în general nu dă rezultatul așteptat în sfera geopolitică și nu neapărat pentru că „îngerașul meu” ar fi lipsit de bunăvoință sau „bună voire” –  Atotputernicul nici atât, neavând cum să coboare „în jos” la cei mici, căci nu e Luceafărul, fiind Cel Care îi „unge” pe cei de sus –  ci din cauza lipsei de realism a rugătorului (-ilor). S-a constatat că, spre exemplu, în sfera canidelor, a câinilor în special, rasele de talie mică nu au deloc simțul dimensiunii proprii sau a potențialului adversar, iar dacă sunt și exoftalmice percep realitatea cu totul deformată, adică fără simțul… realității în fapt, fie lătrând arțăgos la rasele de talie mare, fie simțindu-se egali cu exemplarele lătrate. E cert dorința fabuloasă, adică de fabulă, de a avea democrație și pentru căței. O explicație, trimițând la sfera bipezilor, ar fi și aceea că micuțele patrupede fiind (prea) adesea ținute în brațe de stăpâni, ajung să perceapă lumea „de sus”, revenirea terestră stârnind nu o dată nedumerire cu limba atârnată afară, în timp ce un ciobănesc german, sau belgian, sau un Rotweiller, ca să-i amintesc pe „cei mari” cu adevărat, nu au nevoie de îmbrățișările nimănui. 

E desigur dreptul celui mic să fie furios pe cel mare, însă în mod inutil; e recomandabil să se creadă mai important decât e până la un punct; este cazul nostru pornind de la cucerirea Daciei care nu a salvat Imperiul Roman de la faliment, cum aiurit le place unora să creadă, ci ne-a creat ca limes imperial, adică provincie imperială, așa cum firesc suntem din nou în ultimii ani. Evident suntem flancul cel mai important dacă așa ne place să credem, dăm sugestii dar e bine să o facem cu măsură, inițiem reuniuni pregătitoare de… reuniuni mai mari, fiind exact la mijloc între Dreapta și Stânga care nu o dată s-au strâns cordial. Tocmai istoria din care ne-am format, adică a Imperiului, ne demonstrează că oricât ar fi de dificil, trebuie să ai simțul realității. 

Desigur că fiind un neam (și) de poeți, ne putem îmbăta periodic cu câte un discurs al lui Decebal către popor că oricum nu-l aude nimeni, întrebându-ne țâfnos împreună cu marele barbar (al cărui nume tot de la cuceritori îl știm) prin poetul ardelean „Ei sunt romani! Și ce mai sunt?”. Simplu: cuceritorii lumii, cei mai puternici și cei mai eficienți. Mutatis mutandis răspunsul e și pentru cârtitorii de talie mică,  de azi. Eminescu e însă mult mai rezonabil știind indubitabil de unde ne tragem, așa că dacul lui se roagă dar nu ca să fie mare ci „Și-n stingerea eternă dispar fără  de urmă” (Rugăciunea unui dac, nu știm dacă liber sau nu…); oricâtă filozofie ar emana barbarul, tot Roma i-a asigurat supraviețuirea, sau măcar o urmă în lume. 

Rolul celui mare și tare e limpede de cel puțin două mii de ani și e prezentat mirabil de Caius Plinius Caecilus Secundus, Plinius cel Tânăr pentru cei de azi, atât în corespondența cu divinul (politic, desigur) Nerva Traianus, tăticul nostru, Divus Pater, cât și în Panegiricul închinat prietenului său imperial, același Traianus. „Cât de mult se bucură acum toate provinciile că au ajuns în stăpânirea și ocrotirea noastră… În adevăr, dacă bunurile tuturor sunt separate, fiecare are parte de necazurile lui proprii, dar dacă sunt unite și contopite, nimeni nu are parte de necazurile personale, ci toți au parte de bunurile comune”. Apoi „le dorim tuturor popoarelor ani îmbelșugați și pământuri roditoare”. Din nou: „Au fost satisfăcute toate cerințele cetățenilor și ale aliaților… Toți au obținut ceea ce cereau, li s-a oferit ceea ce nu cereau…”. E discutabil totuși dacă cele de mai jos sunt azi viabile,  mai ales că nici cei mari nu prezintă neapărat o garanție: „Cu câtă plăcere vedem liniștea și calmul din jurul vistieriei, așa cum era înainte de delatori. Acum este un templu, un adevărat sanctuar  și nu un cuib de tâlhari pentru cetățeni… ”. Desigur, ca să primești trebuie în prealabil să dai: „datoriile mari ale Imperiului au impus stabilirea unor impozite, pe cât de necesare statului, pe atât de neplăcute fiecăruia dintre noi”. În fine, dacă talia mică e mare când e ținută în brațe, cel mare are conștiința puterii sale: „pacificarea și supunerea dușmanilor sunt atât de evidente, încât nu va mai exista nimeni care să trebuiască să fie învins. E ceva mai frumos decât toate triumfurile”. Pentru azi să specificăm însă că se împarte totul la doi-trei, nu chiar câți vrei ca în delirul ionescian, căci puterea lumii  s-a mai diversificat. Și, spre a nu exista dubii în rândul celor mici, de ieri și de azi, sunt de ocolit „nerușinarea și necugetarea câte unui barbar” tocmai spre a nu „merita mânia și indignarea noastră”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *