,,Eu nu sunt decât un naiv oarecare mâhnit de alienarea unei lumi bolnave”

Departe de ideea de vetust, de ponosit, de lucruri scoase din uz care prisosesc, numai bune de a ticsi debaraua sau de a fi comercializate la talcioc, Cutia cu vechituri a Ecaterinei Petrescu Botoncea e o cutie de rezonanţă care-i ,,depozitează” propriile gânduri-aduceri-aminte, nostalgii, trăiri şi emoţii în cascadă, la care se raportează periodic, întru primenire interioară şi elevare spirituală. Sunt ,,bunuri” de preţ de care scriitoarea nu are niciun moment intenţia de a se dispensa-înstrăina, având aceeaşi misiune ,,recuperatorie” ca şi albumul de fotografii alb-negru folosit pentru a-şi alimenta reveriile. ,,Pelerinaj” la originile propriei fiinţe (scindată între adevăr, bine, frumos şi criza metafizică –şi de conştiinţă- a lumii înconjurătoare), unde sălăşluieşte ,,chivotul-tezaur”, e locul ce tăinuieşte mare parte din existenţa sa, reflectată în existenţă solitară a personajului Vera (,,Adevăr”), alter-ego-ul său, medic anestezist într-un orăşel de provincie, unde starea de devălmăşie din căsuţa de sub deal funcţionează după regulile unui univers cosmotic personal: ,,În întreaga încăpere, pe podea, pe birou, pe pereţi, pe scaune şi pe noptiere, zac desfăcute şi înşirate în dezordine: atlase, hărţi, tabele, scheme, cărţi, caiete, pixuri, creioane colorate, filme vechi ale familiei, poze de toate mărimile, importante sau fără rost, cum ar fi mâna brăzdată de timp a unei femei în vârstă, ori o fâşie de cer liber, un vârf de copac sau un cioc de pasăre în zbor, iar într-un chenar central, prins în pioneze, sub oglindă, stă ţinută la vedere formula LOS-ENDORFINEI, focul chimic ce trebuie să trezească minţile adormite ale celor ce şi-au pierdut amintirile inimii.” (p.12-13). Cu alte cuvinte, o secvenţă de viaţă vie (opusă muzeului figurilor de ceară şi stării de încremenire), o atmosferă propice studiului şi dezvoltării noocratice, un topos de tip ,,şantier”, dar şi promisiunea elixirului sau a poţiunii magice (in extenso, cartea-obiect reprezintă Magia).

Dacă, de pildă, în Camino. Jurnalul unui medic anestezist al Ecaterinei Petrescu Botoncea predomină viziunea teocentrică (personajul central, tot medic anestezist –o constantă în naraţiunile scriitoarei-, întreprinde un pelerinaj la Santiago de Compostella), în Cutia cu vechituri întâlnim o viziune antropocentrică, pledoarie în favoarea trăitului frumos, ţinta fiind dobândirea fericirii, însă nu oricum, ci prin intermediul unui experiment medical inedit, ce-şi propune ,,universalizarea” acestui înălţător sentiment (ce ne diferenţiază de celelalte regnuri şi specii) prin intermediul los-endorfinei, substanţă cu un aport decisiv în schimbarea în bine a stărilor de spirit neconform-deficitare, cu un profund accent altruist, similară cu atingerea unui ideal, ce vine în prelungirea iubirii şi a sănătăţii, ,,triadă” sub auspiciile căreia sunt scrise majoritatea cărţilor Ecaterinei Petrescu Botoncea. 

Lucrarea de pionierat propusă comunităţii medicale de anestezistul Vera (ce refuză astfel să-şi ,,anestezieze” elanul vital şi ,,atrofierea” dragostei faţă de semeni, ,,medicul anestezist, ruda bună şi săracă a tuturor chirurgilor şi bolnavilor.”-p.124), în parteneriat cu Profesorul şi cu automaticianul şi aspirantul la a deveni tămăduitor de oameni Hans, presupune fericirea indusă medical, prin intermediul regresiei temporale cu ajutorul substanţei revoluţionare: ,,(…) stabilirea dozei de substanţă activă, pe zi de existenţă şi pe corp, de derulare inversă a timpului propriu pentru fiecare subiect, în funcţie de greutate, grupă sanguină şi vârstă (…)” (p.165). E o fericire ce se produce în stare de trezie şi nu prin hipnoză, noninvazivă şi nontraumatizantă, prietenoasă şi netoxică, necesară, ce nu creează dependenţă şi nici nu atrage căderile abisale în sevraj, ,,antidot” la trăirismul de tip mecanic şi blazat, ce nu are nimic în comun cu stările euforice/psihedelice amăgitoare provocate de consumul de droguri, de alcool sau de substanţe halucinogene. În cazul Ecaterinei-Vera (,,Suferinţa bolnavilor ne atinge şi pe noi oricât de tari am vrea să fim, e o boală molipsitoare!” –p.143), deloc întâmplător, repoziţionarea în ,,eoni” sau în ,,arhaic” se produce, cu predilecţie, la vârsta paradisiacă a copilăriei (sursă primară şi echivalent al Fericirii în stare pură, nepervertită: ,,Starea de fericire se va numi întotdeauna copilărie…chiar şi când poartă în ea suferinţă.” –p.128), cu tot ce presupune ea în Vicovul natal de tip alfa şi omega: ,,Azi mi-e un pic dor de mine însămi!” (p.14). Pornind de la această constatare, există două tipuri de fericire emergente în Cutia cu vechituri: cea ,,naturală”, ce vine din interiorul omului ca urmare a unor stimuli responsabili cu buna dispoziţie şi recuperată prin duioase aduceri-aminte, şi cea indusă din exterior prin aportul medicinei.

Cartea debutează şi sfârşeşte cu o imagine pozitivă prin excelenţă (identitatea-circularitate dintre început şi sfârşit): o dimineaţă senină de mai într-o atmosferă bucolică, rural-idilică ce o are în centru pe Vera, respectiv experimentarea (replică pacifistă la intenţiile politice ostil-apocaliptice perorate de Prima Doamnă a Americii pe canalele tv, adeptă a răului necesar într-o lume pretins democratică -,,Răul e indispensabil echilibrului pe pământ! Vom readuce răul, vom readuce minciuna şi ipocrizia, vom presăra violenţa peste toate colţurile lumii, vom da foc bisericilor care îi ţin adunaţi pe oameni în jurul unei credinţe, din încleştare şi suferinţă să se călească forţa umană.”-p.167) ,,unei substanţe pentru salvarea conştiinţelor bolnave, sub îndrumarea Profesorului german Hans Rubenştein.” (idem). Aşadar, o bătălie a contrariilor, a lui yin vs. yang, credinţa în misiunea soteriologică a medicinei, alături de triumful mesajului eticist şi al Binelui universal.

La Ecaterina Petrescu Botoncea tentaţia basculării înspre zona ficţionalului este omniprezentă, situaţie explicabilă din punct de vedere uman (şi aici detectăm rezervele incomensurabile de umanitate ,,deşertate” de medicul Petrescu în meseria sa de salvator: ,,în meseria asta eşti tot timpul înconjurat de moarte şi încetul cu încetul începi să semeni cu ea…” –p.142), de vreme ce realitatea din spitalele în care profesează este una dură, crudă, necosmetizată, contondentă, ce nu lasă loc euforiilor sau derapajelor sentimentale. De aceea ,,evazionsimul” său (ce nu echivalează cu abandonul, ci cu plonjarea în zone de tip ,,supapă”) se consumă între două lumi diferite care ridică delicata problemă identitară: ,,Uşor, uşor, îmi pierd identitatea apăsătoare a fiinţei prezente, rămânând agăţată în timp ca un puf, ca un element neutru al naturii, contemplativ şi uimit de întinderi spaţiale şi sunete cosmice.” (p.12). Dacă în realitate Ecaterina Petrescu Botoncea este, în irealitatea de sine creată (unde noţiunea de cronologie devine un apendice) ea este şi, în acelaşi timp, nu este. Şi tocmai în baza regresiei temporale şi a stărilor benefice induse de los-endorfina administrată pacienţilor cu un deficit dionisiac, personajul Vera, cea născută prematur, dar cu o certă vocaţie altruistă, năzuieşte la reconfigurarea unei lumi mai bune (şi vindecarea oamenilor de abrutizare şi de ignoranţă), idee nesancţionabilă din punctul de vedere al intenţiilor solar-aurorale, însă discutabilă din momentul ieşirii din Poveste (imposibilitatea, cel puţin pentru moment, ca experimentul în cauză să fie pus în practică ,,pe bune” la scară largă). În acelaşi timp, e configurarea unei nevoi bazice, complementară celor cinci tipuri de nevoi fundamentale repertoriate ale fiinţei în jurul cărora i se coagulează întreaga viaţă: ,,Ideea endorfinei mi-a venit din nevoia de a-mi depăna amintirile.” (p.13). Aşadar, există şi o componentă ,,practică” în tot acest demers ştiinţific, dincolo de promisiunea de credinţă a Verei-cea-pătimitoare-prin-spitale la vârsta copilăriei, unde ia contact cu suferinţa şi cu dramele de tot felul. Experimentul Verei se construieşte pe o traumă personală mărturisită fără înconjur, de unde şi valoarea terapeutică a confesivului -rămâne orfană de mică-, situaţie care o plasează în zona tulburărilor de memorie, a pierderii temporare a vocii şi a deschiderii unei falii abrupte de afectivitate, închisă/cicatrizată doar prin contactul direct, treptat, cu personajele providenţiale –gen mama Olga (femeia de tip Axis), bunica Ana, distinsa doamnă Dominic (evreică pătimitoare în lagăre şi puşcării), bătrânul Simion a Ioanei, baba Safta, vecinii Valeria Ignoaie, Vironia lui Petre, Ion şi Stela, mătuşa Catrina (faţă de care nutreşte un adevărat cult) sau Profesorul mentor (care-i jalonează destinul), buna Vasilica, maseurul orb Titel, Igor (dispărut pe frontul din Odesa). 

Ajunsă medic, juna Vera de odinioară, care nu a cunoscut fericirea decât în spaţiul paradisiac bucovinean al prunciei, îşi propune să o descopere şi prin intermediul pârghiilor puse la dispoziţie de Asklepios şi s-o dăruiască şi altora: ,,Când, în sfârşit, am deschis ochiul minţii, m-am putut privi de sus, de la înălţimea plafonului unui salon de spital, şi am văzut că mă aflam înconjurată de umbre albe şi delicate, ca nişte îngeri harnici, care însă mă legau fedeleş la cap, la mâini şi la picioare, ba chiar şi peste corp.” (p.16). O ieşire din propriul trup ce permite autoscopia, ulterior valorificată şi la nivel retrospectiv-rememorativ. De altfel, micuţa Vera e şi un bun medium, iar calităţile ei paranormale, dovedite în situaţii-limită, îi provoacă stări/o propulsează în ipostaze-postúri dintre cele mai diverse: ,,Atunci începeam să am vedenii, în golurile dintre frunze îmi apăreau perechi de ochi la pândă. Voci ce-mi păreau cunoscute îmi şoşoteau printre ramuri. Urlam, ori plângeam, ori râdeam tulburată. Un chip frumos de femeie mi se arăta înainte, iar pe fruntea mea se aşeza o bucurie inexplicabilă care creştea ca o stea pe cer întunecat, luminându-mi brusc propria beznă.”(p.18).

Ecaterina Petrescu Botoncea învesteşte inima şi sufletul cu nostos şi cu un rest de raţiune: ,,amintirile inimii”, ,,memoria sufletului” (p.13), lucru datorat sesnsibilităţii în exces şi ataşamentului acesteia faţă de natură, animale (,,Plângeam de mila şobolanilor morţi de parcă mi-ar fi fost fraţi şi adunam de prin gunoaie pisici năpârlite şi viermănoase sau câini loviţi de jigodie, pe care îi înveleam cu hainele mele, îi legănam în braţe şi îi hrăneam cu cârnaţi din podul bunicii.” –p.18), explozia de lumină, Geea Mater (,,Mă ascundeam sub frunze sau mă acopeream cu pământ, mă mâzgăleam până în creştet cu noroiul din băltoace şi mergeam în mâini în loc să merg în picioare.”-p.17), culoare, poezie, spectacolul cosmic (predilecţia personajului pentru Lună: ,,Luna străluceşte la picioarele mele. Mă tem să nu o lovesc cu piciorul…” –p.101; ,,Chipul ei strălucea în văpaia lunii.”; ,,Luna îşi dilata razele argintii peste spice şi ape.”-p.119; ,,Razele lunii îmi bat în fereastră.” –p.129), deszăgăzuirea sentimentelor înălţător-ziditoare, lucrurile simple (dar esenţiale). Prezenţa aspectului medical (ilustrarea diverselor cazuri din practica medicală, dar şi frânturi de limbaj specializat) nu impietează defel asupra narativului, ba dimpotrivă, are un efect întregitor.

Ivirea Verei pe lume, ruperea sa brutală de părinţi (decedaţi într-un accident rutier) nu prevestea nimic eroic în evoluţia ei ulterioară, ba dimpotrivă, exista tentaţia pierderii ei în sfera banalului şi a defavorizaţilor sorţii: ,,Ce era lumea pentru mine? O aiureală, o zarvă inutilă care uneori îmi cerea să mă obosesc fără motiv iar alteori să plâng cu lacrimi de crocodil, şi nimic altceva pe lângă mama care era începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor şi care singură putea şti ce e bine şi ce e rău pe pământ.” (p.25). Sub imperiul traumei şi al autoizolării (excepţie făcând episoadele în care o surprindem la scăldat, hrănind păsările cerului, cocoţată prin copaci în ipostază de Mowgli feminin, pitulată în căsuţa câinelui, desculţă în roua dimineţii sau fascinată de lumina plăpândă emanată de licurici), copila Vera îşi confecţionează o lume de basm  protectoare capabilă să suplinească realitatea neprietenă în care trăieşte: ,,Din fericire atunci au apărut spiriduşii. Sclipitori şi veseli, ieşiţi din cărţile cu poveşti, cu muzicuţele lor colorate, se cocoţau în vârful geamului pe unde licărea luna, apoi se strecurau pe lângă fereastra întredeschisă şi-mi ţopăiau pe pernă, drept în faţa ochilor.” (p.26). În substrat, nevoia constantă de Poveste a omenirii.

Predilecţia copilei Vera pentru ,,altceva” (în general lucruri repudiate de cei maturi) şi expunerea la bizar o fac să iasă în afara canonului, fapt greu de înţeles şi de acceptat de către cei care se cramponează de gura lumii sau se conformează necondiţionat dejafăcutului, dejaspusului şi dejaauzitului: ,,Venită acasă de la spital, mă tăvăleam în noroaie şi mângâiam tot ce era mai urât, mai ţepos, mai înspinat, mai umed, mai bălos sau mai păros pe pământ.” (p.27). Cufundarea în noroi e identificarea cu starea de increat, de perioadă preadamică, antegenezică. E interesant că, deşi îşi consolidează relaţia cu teluricul, regresând simbolic până în illo tempore, Vera e fascinată şi de zbor şi de tăriile cerului. Aşadar o reprezentare completă, pe orizontală şi pe verticală, în toate cele patru puncte cardinale, o tendinţă de cuprindere a totului.

Măsura talentului narativ Ecaterina Petrescu Botoncea şi-o dă în felul cum scriitoarea pune în seama bătânului Simion a Ioanei, personaj bucovinean de legendă, carte deschisă, meşter la vorbă, cunoscător al datinilor şi al credinţelor populare, oier sărman, un fel de Pan imemorial cu fluier şi bojdeucă, rara capacitate de a fantaza şi a depăna poveşti care înflăcărează imaginaţia copiilor. Lui i se alătură mătuşa Catrina, model arhetipal al femeii bucovinene autentice, femeia voluntară greu încercată (supravieţuieşte războiului, preia rolul de părinte pentru fraţii mai mici, părăsită la cununie şi azvârlită pe drumuri la bătrâneţe de o soră haină), gen Vitoria Lipan a lui Mihail Sadoveanu: ,,Seara, aranja o văpaie de foc în curtea pavată cu pietre, îşi chema odrasla şi, cu ochii în limbile de jăratec, aşeza în inima copilului, pe lângă care se mai adunau şi alţi gură cască, povestioare vrute şi nevrute, adevărate şi neadevărate, pescăreşti, vânătoreşti şi minciuneşti, care aprindeau pofta de mâncare în burţile micuţilor curioşi. Vorbea despre tot felul de eroi dar şi despre nişte fiinţe ciudate, cu care era el prieten în tinereţe, ce aveau staturi uriaşe, de peste trei metri, ochi la spate şi gheare în loc de unghii. Zdrobeau ursul dintr-o sforţare şi apoi îl mâncau nefript, dintr-o înghiţitură. Şi apoi mai erau şi dracii care se coborau pe hornul casei, cu vătraiul în mâini şi scrâşnind din dinţii de tablă, pentru a înteţi focul în sobă şi a sorbi din el putere pe lumea asta unde aveau misiune grea de la Scaraoţchi. În nopţile vineţii de ger, ale iernilor fără sfârşit, acoperite de omăt până la streaşina casei, dragul de om le deschidea uşiţa de la sobă şi-i poftea pe încornoraţii înghesuiţi de frig printre vreascurile aprinse la câte un pahar de holircă iar lelea Safta le cânta câte o horă bătrânească de şedeau spurcaţii în vârful cozilor lor descolăcite. Ei îşi arătau burţile lipite de spate, iar moşul le trântea câte o friptură de ciori proaspete, vânate cu măciuca din nucul bătrân şi chircit de promoroacă, gata să se rupă sub povara slutelor.” (p.32); ,,-Era o făptură de odinioară, nu poţi înţelege…doar dacă eşti gândul ei şi vrei să mă provoci…Vie şi totodată eternă, şlefuită de vânt şi de muncă, vrednică şi curajoasă, a stăpânit marea ştiinţă a înţelepţilor lumii de a preschimba suferinţa în bucurie, secretul dumnezeirii noastre…A fost o briză, un parfum, o amprentă a unor energii vechi…Ea nu trăia la timpul prezent, trăia plenar, peste anotimpuri, peste munţi şi ape, poate trăieşte şi acum, poate cu ea vorbesc…Biografia ei a fost doar o faţetă a unei vieţi arse la dimensiuni mult mai înalte. Povestim despre oameni, uitând că în fiecare din ei au loc explozii, vibraţii nepământene, doruri venite din veşnicie pentru sufletul absolut, despre care habar nu avem, dar măcar e bine să le cunoaştem faptele.” (p.40).

Bucovineanca Ecaterina Petrescu Botoncea (pentru care portul popular bucovinean, ,,(…) huţulca din Brodina şi alte învârtite din inima Bucovinei (…)”-p.43 nu au corespondent nicăieri în lume) narează calm, aşezat, nostalgic, ritualic, stăpânită de o adâncă emoţie, respectuos-elogios. Amintirile sale transpuse în literatură nu au izul de perimat, asemenea hainelor ieşite din modă şi azvârlite într-un colţ de cufăr, ci aura basmului. Personajele cu care se intersectează narativ, fie că sunt recuperate din povestirile starostelui Simion, fie că le-a cunoscut aievea şi le-a ,,transplantat” în ficţiune, sunt şi ele în măsură de a-i consolida fericirea obţinută pe cale ,,naturală”. Dacă în viaţa de zi cu zi, dată fiind meseria de medic anestezist, Ecaterina Petrescu Botoncea se ocupă de tot ce ţine de sănătatea trupului, în scris e interesată cu precădere de valorile sufletului.

Odată cu moartea mătuşii Catrina se năruie o lume, iau sfârşit iluziile. E momentul când Ecaterina-Vera se desparte definitv de universul paradisiac al copilăriei. O reîntâlnim peste ani devenită medic, la secţia de chirurgie a Spitalului Colina Mare, topos unde se duce o luptă neîncetată între viaţă şi moarte. Devenim astfel martorii unei zile obişnuite de lucru din viaţa Verei: ,,Să pătrundem în spital.

Aleea bine măturată, mărginită de pomi bine îngrijiţi, ne face o bună primire. Primul pavilion este destinat secţiei de chirurgie şi arată ca o aşezare cochetă, cu pereţi exteriori frumos tencuiţi în calciu vechi. Al doilea pavilion este destinat bolnavilor cronici. E cam prea mare şi întortocheat.

De cum deschid uşa masivă de fier şi apuc să urc primele trepte, mirosul de iod şi spirt, combinat cu cel de antibiotice şi dezinfectante tari, îmi taie o clipă respiraţia.

De dimineaţă până seara, coridoarele forfotesc de bolnavi, înfăşuraţi în halate lungi care îi fac pe toţi să semene cu unul singur, târându-şi după ei papucii, mereu prea mari.

Alături de ei aleargă medicii, întotdeauna foarte grăbiţi, în costume impecabile de spital. Agită în mâini radiografii, electrocardiograme ori foi de observaţie. Printre ei sunt şi eu. Unii par foarte interesaţi, alţii, dimpotrivă, blazaţi, fiecare cum crede că îi stă bine, iar câte unul îţi împinge în faţă câte o personalitate hipertrofiată şi te aruncă din privire cu doi, trei metri înapoi.

Din timp în timp sosesc urgenţele aduse pe tărgi ori în cărucioare, care aleargă spre secţia de reanimare sau spre sălile de operaţie.” (p.60-61). 

Medicul Vera nu reanimează doar pacienţi, ci şi propriile-i amintiri. Memento-ul ce priveşte decesul medicului Ionescu e o confirmare că moartea nu alege şi că oamenii în halate albe nu sunt nici ei veşnici. Ambiţia Verei este de a găsi un panaceu universal care să aducă oamenilor fericirea. Ambiţioasă, vizionară, dar şi idealistă (,,Lumea va deveni mai bună cu memoria inimilor împrospătată, cei ce şi-au părăsit iubirile vor reveni la matca lor, nu vor mai exista copii şi bătrâni abandonaţi, nu vor mai fi războaie, tranşee, morţi sau refugiaţi, ticăloşii şi criminalii nu vor mai fi pedepsiţi cu închisoarea sau cu scaunul electric, ci vor fi trataţi prin injectarea de los-endorfină care le va fi cel mai aspru tribunal moral, amnezia afectivă, de orice cauză va fi eradicată…” –p.67), ea îşi prezintă invenţia la Bucureşti, în speranţa că va fi testată, aprobată şi omologată: ,,Asupra mea se află substanţa elixir, şoptită de spiriduşi la ureche, în nopţile noastre de taină, pe care ei o ştiu de la bătrânul povestitor al pădurii, ce în zori se pierde într-o esenţă de punct ce zboară cu prima frunză.” (p.66). Prin intermediul los-endorfinei, Ecaterina Petrescu Botoncea deschide calea imaginaţiei, a Fairiei, a poveştii din interiorul Poveştii.

Evadările în ficţional nu atentează cu nimic la ancorarea Verei în realitatea în care-şi duce existenţa. Dincolo de cazurile (nu există două la fel) cu care se confruntă zilnic în spital, medicul anestezist e conectat la realitatea socială şi politică a vremurilor în care trăieşte. Cerşetorii din trenuri sunt doar o copie palidă a cerşetorilor la nivel înalt, cei care fojgăie ,,(…) în forurile superioare, la fonduri monetare sau internaţionale”, figuri hâde ,,îmbuibate de lux şi nepăsare, (…) neputincioşi vicleni ori hoţi cu manşete albe (…)” (p.71). Din nou, problema etică, eticism care vizează şi corpusul medical, ale cărui abateri de la deontologie (vezi cazul doctorului Marcu) sunt aspru criticate de scriitoare. Vehementă este Ecaterina Petrescu Botoncea şi împotriva cazurilor de antisemitism sau de rele tratamente aplicate deţinuţilor politic de către abjecţii gardieni comunişti (patimile evreicei Dominic, cea care le insuflă colegilor de detenţie puterea de a supravieţui cântându-le din flautul ei fermecat). Prin vocea Profesorului, Ecaterina Petrescu Botoncea dă glas dihotomiei dintre bine şi rău: ,,(…) dacă ar fi să folosesc o metaforă ştiinţifică, aş spune că viaţa este un lung prilej de selecţionare a energiilor fundamental pozitive şi negative stabilite chiar de divinitate. Influenţele mediului sunt mai slabe decât adevăratele influenţe native, bine codificate prin bioprocesorii noştri, care răbufnesc, când găsesc prilejul, ca nişte arcuri tari, scăpate din şuruburi. Ele sunt adevărul! Restul e părere sau…dresaj. Partea oarecum descurajantă este că răul şi binele, în general, păstrează ca în orice dualitate, semnul egal.” (p.103-104).

Când nu e prinsă în realitatea trepidantă a meseriei de medic (pe care o situează pe acelaşi palier cu sfinţii, poeţii şi psihoterapeuţii –p.165), în momentele ei de respiro, Vera îşi stimulează amintirile (uneori generate de balansul pendulei), lăsându-le să ,,curgă” firesc, scoţându-le la lumină din Cutia cu vechituri, cutie care, din fericire, nu e acaparată de Pandora. Astfel, se ajunge la ,,încapsularea” amintirilor după modelul păpuşilor Matrioşka, a amintirilor din interiorul amintirilor: ,,Dar hai, sloboziţi-vă din nou aduceri aminte, înnodaţi timpul, trecutul cu prezentul, uitarea cu amintirea…timiditatea cu îndrăzneala!” (p.78). 

Există situaţii când scriitoarea, prin vocea Verei, dă un diagnostic realităţii momentului, atrăgând atenţia asupra goanei nebune a umanităţii într-o direcţie fără miză, cel mai adesea înspre irosire, ruperea legăturilor cu trecutul, risipa de energie vitală şi, în final, înspre extincţie. Toate în dauna lucrurilor cu adevărat valoroase, pentru care se merită să trăieşti plenar: ,,E dureros faptul că astăzi, când lumea este aşa de zorită să renunţe la tot ce înseamnă trecut şi fiecare individ aleargă gâfâind să ajungă primul la linia de sosire a întrecerilor anonime, fără sens şi fără sfârşit, îşi şterge, de fapt, urmele trecutului din care provine şi chiar al celui din care pleacă în fiecare moment, renunţând definitiv la zestrea de mituri şi povestiri eroice care i se cuvine.” (p.94). În fapt, renunţarea la mit este, în accepţiunea dată de Mircea Eliade, renunţare la ,,poveste sacră”, renunţare la propria identitate. Abrutizarea contribuie şi ea decisiv la ieşirea fiinţei de pe Cale: ,,Ne comportăm haotic, ca nişte distrugători, de parcă omenirea ar suferi de o boală autoimună, care duce la respingerea propriei sale fiinţe…

Şi asta de ce, tanti Dominic? Pentru că fiecare individ în parte uită să-şi primenească lada lui de vechituri, uită să plângă de aduceri aminte, uită să se purifice prin păreri de rău, uită să-şi scuture viruşii răutăţii care se înmulţesc în el, zi de zi.” (idem). Soluţia ieşirii din impas e mai la îndemână decât am putea crede: apelul la memorie, ,,antibiotic social” (p.95), la recuperarea amintirilor ,,bune”, care, vrem nu vrem, ne definesc personalitatea.

Relatarea duios-calmă a Ecaterinei Petrescu Botoncea e pătrunsă şi de un adânc lirism, fir roşu ce-i traversează întregul roman: ,,Pădurea foşneşte balada unor timpuri uitate.” (p.13); ,,Pe cerul înroşit de sânge răsare, neobosit, victoriosul soare.” (p.23); ,,draperiile nopţii” , ,,fiori de cais” (p.25); ,,(…) în fiecare adiere de vânt e o poveste pe care unii oameni o învaţă şi o scriu iar alţii o citesc şi o povestesc mai departe, aşa cum făcea mama mea.” (p.26); ,,(…) mă diluez într-o linie, apoi într-un punct şi dispar pe cărare, pentru a mă recompune în întreg la momentul potrivit (…)” (p.39); ,,(…) dragostea de viaţă o ispitea odată cu şuieratul vântului printre uluci. În amurg se auzeau cântece lăutăreşti.” (p.43); ,,Ploua fără rost, fără înţeles, fără sfârşit, ziua şi noaptea.” (p.47);       ,,-Delirul clipelor băgate la centrifugă îl face pe om să uite că este un element aparte şi nicidecum un nimeni ambiţios între obiecte anonime.” (p.94); ,,O energie nestăvilită stă să erupă în clocotul solar şi încarcă de putere spiritele nocturne apropiind singurătăţile…” (p.95); ,,Soarele renăscut ţipă de lumină. Placenta însângerată a nopţii transcedentale, odată alunecată, închide brusc tunelul timpului, desfăcând visul de realitate…ca pe un fruct de coaja lui…” (p.96); ,,Soarele îşi frânge razele…” (p.102); ,,Pe tavan s-au adunat norii.” (p.103); ,,Cireşele s-au transformat în sâmburi.” (p.110); ,,Azvârliţi dinspre peisajul de iarnă, doi bulgări de zăpadă îmi lovesc arcadele uşor încruntate, topindu-se brusc în paharul de citronadă…” (p.112); ,,Pe geamul şiroit de ploaie dansează în stropi mari reverberaţiile anilor din urmă.” (p.133); ,,Norii cei graşi se desfac…iar ropotul ploii se şterge…” (p.134); ,,Pe străzi umbrelele se închid, maşinile îşi reiau cursele iar bălţile leneşe şi indolente ţâşnesc ca energiile provocate, sub scrâşnetul roţilor grăbite, împroşcând ură şi murdărie peste asfaltul ud.” (p.135); ,,Un tropt de cai negri îmi traversează pieptul.” (p.142); ,,Zilele, lunile, anotimpurile mor în noi.” (p.153).

Ecaterina Petrescu Botoncea are ,,ochi” şi pentru natură, din ale cărei energii pozitive inepuizabile se îmbibă şi inspiră, semn că memoria-i afectivă funcţionează cu acurateţe de metronom. Elogiul Vieţii, observarea atentă şi trăirea spectacolului cosmic şi a policromatismului ce o înconjoară (replică la griul omniprezent acaparant) fac din ea un veritabil estet. Alter ego-ul Vera moşteneşte de la mama Olga sensibilitatea artistică: ,,Dimineaţa îşi limpezeşte apele roşiatice (…)” (p.11); ,,Ridicându-mi privirea după frunză, albastrul cerului se adânceşte în pupilele mele (…)” (p.12); ,,(…) umbre negre şi gălăgioase (…)” (p.15); ,,Cordoanele colorate ce mă înconjurau ca pânza de păianjen, erau agăţate de aparate care ţăcăneau regulat (…)” (p.16); ,,Singura mea mângâiere rămânea cerul albastru şi fără de sfârşit.” (p.19); ,,(…) în ton cu părul negru (…)”; ,,(…) o ţinută zveltă şi ochii albaştri (…)” (p.45); ,,Pământul era negru şi aerul cenuşiu.” (p.50); ,,(…) farfurioară albă, cu flori albastre desenate pe margini.” (p.53); ,,În depărtare, ochiul mi se scaldă în culoarea galbenă a lanurilor de grâu, în verdele câmpiilor ori în argintul apelor, peste care se lasă o veşnică iertare maternă, albastrul curat al cerului.” (p.70); ,,Ochii îi sunt mici şi verzi, îndrăzneţ iscoditori, tenul alb şi părul blond, tuns scurt.” (p.74); ,,văzduhul cenuşiu” (p.82); ,,Aşa l-am pictat odată, în copilărie, aglomerând pânza cu tonuri galbene în jurul unui chip abia creionat în negru şi maron ca şi când ar fi fost o pictură neterminată.” (p.83); ,,(…) cărţi cu coperţi şi ilustrate colorate (…)” (p.84); ,,Ziua se ridică albă şi caldă deasupra cartierelor Bucureştiului.” (p.98); ,,Galbenul şi roşul paletei folosite din abundenţă, îmbinate cu albul, albastrul, verdele şi cafeniul, se întâlnesc într-un amestec de splendoare tulburată, neîmpliniri, revoltă şi resemnare. Mă simt ca într-o galerie de artă, admirând un autor necunoscut care îmi fascinează vederea, şi mă gândesc că totul seamănă cu închiderea în cerc a unui ciclu de viaţă.” (p.98-99); ,,(…) din tablouri încep a se scutura frunze verzi şi roşii…” (p.99); ,,Lumina soarelui parcă o clipă se stinge. Galbenul se ascunde după maron. Umbrele pomilor se leagănă în întuneric.” (p.100); ,,Tavanul salonului de artă se umple de argintul nobleţii…”; ,,Aurul zorilor ia locul argintului.” (p.102); ,,Îmi privesc braţele albe şi uşor albăstrite de frig la degete.” (p.104); ,,ceaşcă albă de porţelan”; ,,Norii se îndepărtează, trecând de la un tablou la altul şi dispărând pe fereastră. Pe arcada dintre două grinzi, apare curcubeul…” (p.105); ,,Culorile din tablou sclipesc într-o lumină nouă…” (p.106); ,,catifeaua roşie dulceagă a unei cireşe.”; ,,Culoarea portocalie răbufneşte din soare în toată încăperea, pătrunzându-mi în piele şi în ochi.” (p.108); ,,(…) mut într-un fundal de culori amestecate…” (p.112); ,,cerul e negru ca păcura.” (p.114); ,,lichidul galben ca mierea şi parfumat ca o livadă de struguri, în paharul alb, de cristal, cu piciorul argintat pe margine.”; ,,Ochii îi erau roşii şi umezi (…)” (p.118); ,,lumină albă” (p.120); ,,În semiobscuritate, lămpile proiectoare luminează albastru.” (p.125): ,,La ora albastră a miezului de noapte trec pragul casei, uşoară ca o pană albă muiată în cerneala aerului răcoros şi îmi strecor picioarele desculţe în roua ierbii necosite, înaltă până la genunchi.” (p.129); ,,Mă amestec între frunze galbene, roşii, portocalii, ori ca vişina, ca pruna, ca vinul, ca palinca şi la urmă, ca oţetul.” (p.132); ,,Culorii vii, arome, forme geometrice, săgeţi scânteietoare…” (p.148); ,,-Mă văd copil alături de mama, care e tânără şi frumoasă, cu ochi căprui, păr blond şi cârlionţi galbeni peste fruntea albă ca neaua.” (p.150); ,,bogăţia de culori a pământului.” (p.154); ,,cu ochi negri de jar şi buze roşii ca fraga.” (p.160); ,,Dacă aş vrea să închei cu un cântec această călătorie neterminată (…), aş folosi printre note, un pastel de culori din vârful muntelui de lumină: Albastru, Roşu, Portocaliu, Galben, Verde, Alb, dar nu aş şterge din paletă, ci doar aş lăsa mai la urmă, Negrul, culoarea adâncă a marilor abisuri.” (p.166). 

Evazionismul Ecaterinei Petrescu Botoncea, recte Vera, îmbracă adeseori forma onirismului, a evadării compensatorie în lumea viselor izbăvitoare (în sens shakeaspeare-ian, visul se alătură astfel binomului viaţă-moarte): ,,Era ca şi cum m-aş fi trezit dintr-un somn tenebros, bântuit de animale preistorice, revenind brusc pe un pământ verde, unde am făcut cândva primii paşi, loc plin de fructe zemoase şi dulci ce aşteptau să fie culese de mâinile mele.” (p.30); ,,Odată, la o aniversare a mea, mi-am visat mama, purtând rochiţa albă, cloşată, şi pălărie roşie cu flori de câmp prinse în agrafe.” (p.96); ,,(…) mi-am văzut viitorul. Voi avea doi băieţi şi mă voi simţi toată viaţa singură.” (p.96-97); ,,O barcă clipocitoare, legănându-se lin sub vâslele visătorilor.” (p.78); ,,Revin pe pământ. E toamnă. E vânt. Plouă. Nu râd. Plâng. Plâng. Plâng…Duşmani nevăzuţi mă ameninţă din umbră cu pumnii încleştaţi. Nu pot lucra, nu pot visa. Trăiesc ca o legumă roasă de vierme. Îmi urmez cărarea între serviciu şi casă, stinsă, palidă, moartă. Din când în când ceva mă trezeşte la viaţă, un bolnav grav, o nebunie, o soartă.” (p.131); ,,(…) nopţile îmi sunt la fel de pline de vise (…)” (p.132).

Aparte de mirosurile copilăriei, care ţin de amprenta genetică a scriitoarei, olfactivul are şi el un rol bine determinat în naraţiune: ,,Aburii aromaţi îmi aduc prin nări parfumul de licoare fermecată.”; ,,Când ultima sorbitură mă aduce la gustul de zaţ de cafea, plonjez în realitate (…)” (p.12); ,,(…) toată natura era parfum şi culoare (…)” (p.44); ,,Într-o primăvară, plină de lumină şi de culoare, cu mirosuri dulci de liliac şi iasomie (…)” (p.84); ,,Priveşte la aburii din ceaşcă agitând caimacul uşor (…)” (p.87); ,,Sorb cu plăcere, adulmecând aroma de cafea naturală…” (p.105); ,,Carnea dezgolită la gât şi umeri, deasupra genunchilor rotunzi şi peste glezne, în forme calde şi îmbietoare, cu reliefuri sidefate şi miros de noapte de vară, îi ameţea simţurile atât de mult stăpânite…” (p.119).

La polul opus personajelor aurorale, regăsim personajele cu doza de malefic inclusă, semn că nu întotdeauna viaţa se consumă la modul happy-ending: mătuşa Lola-Lenuţa (ţăranca emancipată, snoabă, dominatoare şi imună la dovezile de iubire), vicleana mătuşa Zoe-Zenovea, doctorul şpăgar Marcu (zis Comandantul, ins acru, dual, plin de vicii, hrăpăreţ, fals samarinean, cu un caracter îndoielnic şi cu o alură grotescă, care aduce un grav afront eticii medicale şi deontologiei), chirurgul plastic Adrian (un tănăr cu mare potenţial profesional, dar ratat în plan sentimental, cu traume din copilăria bântuită de violenţe domestice), alunecoasa Dora.

Ecaterina Petrescu Botoncea stă la originea unor teorii interesante despre energii, genetică, rolul Arhiencefalului şi Marele Sine, antrenaţi într-un rodnic dialog fiind Profesorul şi Vera. În jurul acestor subiecte (în care se simte influenţa omului de ştiinţă) scriitoarea-medic sau medicul-scriitor construieşte adevărate dizertaţii sau, cum plastic se exprimă Ecaterina Petrescu Botoncea, ,,descărcările mele de impetuozitate” (p.108). Nu mai e deloc vocea copilei din Vicovul de odinioară, ce se străduia să se lepede de traumă şi să se distingă de restul comunităţii, nu mai e acea încărcătură de nostos care o purta pe aripile Poveştii, ci ambiţiosul profesionist ce-şi propune să dea o nouă faţă luminoasă lumii, sprijinindu-se pe raţiune, luciditate, subtilă (creaţie şi) analiză şi experiment: ,,Odată cu pierdera mirosului, omul s-a înstrăinat de natură ca şi de el însuşi. Afectivitatea lui s-a diminuat, până s-a redus la sentimente microscopice, exclusiv egoiste, uitând de ataşamentul faţă de natură, oameni sau animale. Şi-a pierdut forţa iniţială de a stabili legături spontane la distanţă, chiar dacă vorbeşte prin satelit.”; ,,-Cei mai mulţi oameni se rezumă azi la nişte caricaturi de semnale verbale tipizate, abia bolborosite prin fumul de ţigară, sau aburii drogurilor mincinoase, încâlcite şi ipocrite, amestecate cu reclame stridente. Adevărul îl sperie şi nu-l mai acceptă nemediatizat, preferă iluziile, imaginile virtuale, visele fabricate în studiouri şi proiectate pe casete video, minciunile poleite în C.D.-uri, care trezesc instinctele primitive, de animal şi nu de om.”(p.105); ,,De ce nu mai vibrăm în nuanţele curcubeului la cea mai uşoară atingere a inimilor?…Şi unde ne este fierberea de energie care amplifica şi trimitea în eter, ca printr-o uriaşă orgă, bucuria de a trăi şi dragostea faţă de Dumnezeu?…Ei bine, toată această zestre uitată în bucăţica de creier numită Arhiencefal şi adormită de leagănul civilizaţiei, trebuie să se trezească pentru a ne menţine ca specie! Pentru că este, de fapt, tezaurul nostru cu valori inestimabile, este forţă, este iubire, este sacrificiu, este dăruire, este măreţie, este…suflet.”(p.107).

Sunt fragmente de text, cele mai multe surprinzătoare, ce depăşesc cadrul literaturităţii, plasând-o pe autoarea lor în sfera discursului profesionalizat, discurs pe care-l rosteşte cu patos, pătimaş, în care se ,,pierde” adesea. Aşa se face că fericirea (pentru unii vecină cu ,,luxul” sau o noţiune cvasirelativă), ţine mai curând de fiziologic, decât de filosofic. Vera îţi construieşte un eşafodaj logic pe care nici experimentatul Profesor nu are argumente să-l combată: ,,-Am fi ignoranţi dacă am crede că civilizaţia rezolvă problema fericirii, când ea îl rupe pe om din mediul lui şi-l lasă suspendat între fiare, beton, curent electric şi imagini procesate electronic, iar pe acestea, când le are, când nu le are! Dar, în mod sigur, civilizaţia îl scoate pe om din mediul lui de fiinţă contemplativă şi în continuitate metabolică cu natura, rupându-i releele de existenţă consolidate în milioane de ani. De aceea spun, ba chiar strig, că fericirea, adică libertatea individului nu este o noţiune filozofică ori politică şi nici socială, ci este o noţiune de pură fiziologie şi higienă umană, rezultând din starea de echilibru şi sănătate afectivă.” (p.109). Asta şi caută Vera, cea care pendulează între impresie şi expresie, să fie un om liber, echilibrat. Aceleaşi cuvinte-cheie, precum dragostea de viaţă, iubirea, adevărul, binele (radiografiabile, adevărate ,,psiho-tomografii” –p.111) se regăsesc şi în Camino. Jurnalul unui medic anestezist

Doctorul Ecaterina Petrescu Botoncea manifestă deschidere şi spre medicina alopată şi spre paranormalitate, chiromanţia fiind o taină desluşită şi practicată. Luările sale de poziţie faţă de starea Sănătăţii româneşti (şi mentalităţile pe care aceasta se sprijină) o recomandă drept o portavoce a colegilor din sistem: ,,De ce noi, medicii români, nu luăm în seamă cu adevărat energiile cosmice ale căror amprente ar putea fi aşezate pe hărţile noastre epidermice? De ce rămânem atât de nepăsători, de înfumuraţi şi de proşti faţă de ungherele nevăzute ale lumii?” (p.134). Cititorilor li se adresează direct, cu afectivitate, apelându-i drăgăstos: ,,Prieteni dragi, nici unuia dintre noi nu ne vine a crede cât de mult bine sau rău putem face doar cu gândul, sau mai bine zis, cu intensitatea lui…” (p.138); ,,Fraţilor, nu vă faceţi medici, faceţi-vă pictori şi desenaţi lumea în cele mai calde culori. E singurul mod de a o vedea frumoasă, căci de aici e amară şi tristă.” (p.143). 

Pe lângă mărturisirile Verei, confesiunile evreicei Dominic, confesiunile Comandantului pe patul de moarte, confesiunile Tanţei, care se supune experimentului cu Los-endorfină. Toate, generatoare de flux narativ. Reţine atenţia şi motivul femeii ca operă de artă din finalul cărţii.

Cutia cu vechituri e o sumă de tomografii sufleteşti, iar dreptul la visare, inalienabil. Orişicât de promiţător şi de revoluţionar ar fi tratamentul cu Los-endorfină, care realizează ,,călătorii în trecut până la faza embrionară” (p.163), tot fericirea pe cale naturală e de preferat, la mijloc fiind problema etică. Ecaterina Petrescu Botoncea iese abil din Poveste, dându-i o tentă proprie romanului de aventuri: laboratorul este vandalizat, aparatura se dereglează subit, iar echipa care a lucrat la experimentul Los-endorfinei se dizolvă. Rămâne doar ideea de năzuinţă, de scop împlinit şi de speranţă: ,,Cum ne puteam numi altfel decât poeţi visători, călătorind clandestin printre steluţele neuronilor cerebrali şi rătăciţi în revelaţie pe calea lactee a cerului simţirii umane?” (p.163). Morala care se degajă din text e multiplă: fericirea stă în puterea fiecăruia dintre noi; fiecare înţelegem diferit noţiunea de fericire şi acţionăm (sau nu) ca atare; fericirea e politropică, are o infinitate de chipuri; fericirea e ,,personalizabilă”; fericirea stă, de regulă, în lucrurile simple şi e mai aproape de noi decât am putea crede; fericirea fără obiect nu există; fericirea misticilor diferă de fericirea mirenilor; fericirea e o stare sufletească. Aşadar, să îndrăznim!

Ecaterina Petrescu Botoncea,

Cutia cu vechituri,

Bucureşti, Editura Eikon, 2018, 169p.

Un comentariu

  1. Minunată cronică, mulțumiri nenumărate, impresionant CV
    Felicitări!
    Mă declar bucuroasă, onorată și, mai ales, norocoasă!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *