Problema Iordanului

Nefiind nici politolog nici teolog, ci doar traducător din Părinții Bisericii, consider că problema baptismală trebuie totuși abordată măcar din retrospectiva latinei; asta ca să nu rostim aiureli, cum s-a întâmplat recent. În primul rând a boteza nu provine din greacă ci din latină, din battizare, formă „populară” a lui baptizare, a stropi cu apă (deci nu a scufunda în apă), a boteza. Că la origine termenul e din greacă, nu are nici o relevanță indiferent de obsesiile bizantine ale unora,  cu atât mai mult cu cât limba română nu e una neogreacă ci, evident cea mai neolatină. Apoi, incontestabil creștinismul nostru s-a format pe rostirea și scrierea latină. 

Desigur, fiind europeni, românii sunt tributari vizualului, concretului, fapticului, ca și ceilalți foști „imperiali”, spre deosebire de asiatici, spune spre pildă Paul Valéry, atrași imaterial de spiritualul pur; a se compara Revelația, vizuală deci materială, cu Nirvana, pierderea în neant (probabil). Ca atare nu putem omite, dimpotrivă, este obligatoriu să ne raportăm în cazul botezului la Aurelius Ambrosius, Sfântul episcop de Mediolanum, care, constatând necesitatea unor clarificări își așterne în scris predica Despre binefacerea Botezului; pentru ca actul baptismal să fie mai bine înțeles, Părintele insistă tocmai asupra aspectelor simbolice; în mod cert nici atunci – și după cum se vede nici acum – mulți nu făceau distincția între actul concret și cel simbolic: „așadar, fraților, trebuie să ne împărtășim din Botez  mergând la aceeași obârșie, precum Mântuitorul; dar spre a merge către aceeași obârșie nu trebuie să căutăm tărâmul din sud și nici apa din tărâmul iudeilor, căci pretutindeni unde se află acum Christos, se află pretutindeni Iordanul. Aceeași Sfințenie care a binecuvântat atunci râurile de la soare-răsare, tot aceeași pogoară și spre cele ce curg la soare-apune. De aceea chiar dacă întâmplarea face astfel încât numele râului să fie din veac altul, totuși în apele lui zace taina din Iordan”.  Mai mult chiar, a căuta concretul vizualizat în Botez, nu e o probă de Credință, spune și scrie Părintele Ambrozie: „deci, mai plin de binefacere este să-L vezi pe Dumnezeu după cum este El, decât să-L vezi după cum Îl cauți”. Botezul nu trebuie să fie deci spectaculum, adică ritual închinat vederii, tocmai pentru că  „mai împlinită este binefacerea când o cunoști în adevărul ei,  decât când o privești în chip plăsmuit într-un fel”.  

E deci evident că „păcatul” spectacular nu e unul nou ci probabil aproape conatural spiritului european, cum spuneam la început. Ce poate fi mai europeană decât frenetica dorință a fostului monah Arghezi „Vreau să Te pipăi și să urlu: Este”. Morb statornic dacă ne gândim că la peste un mileniu de la explicațiile Părintelui milanez, Ierarhul Varlaam încerca să-i convingă pe credincioși în legătură cu simbolistica  icoanelor: „când ne închinăm icoanei și o cinstim, nu cinstim șarurile sau lemnul, ce obrazul celuia ce-i scris pe icoană  cinstim”. Degeaba… sărutul bate virusul, probabil.

Că scufundarea în apă nu face bine a demonstrat-o deja Constantin cel Mare, devenit împărat sfânt, care într-un acces discutabil (motivat însă de cei cărora le-a dat Puterea) și-a ucis soția, pe Fausta, cu care avea vreo cinci copii, în baia caldă (calidarium); în prealabil, fiul Crispus din relația cu Minervina a fost spânzurat. Ambii erau încă păgâni, deci în privința Faustei  nu putem spune că a murit „nebotezată”,  doar nevinovată.  Indiferent ce se crede sau nu, totul rămâne o ticăloșie din care totuși s-a născut ceva frumos: opera lui Donizetti intitulată Fausta. Dar asta e deja o poveste pentru purificarea duminicală.

Tags: ,

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *